Destinaţii de weekend în Sătmar



Tara-oasului3

Ţara Oaşului rămâne unul dintre puţinele locuri din România în care tradiţia se păstrează şi în care localnicii respectă portul popular şi obiceiurile fiecărei sărbători în parte. Dacă sunteţi în căutarea unei vacanţe rustice, în care să admiraţi folclorul autohton, să participaţi la ritualurile implicate de fiecare serbare şi să degustaţi preparate gătite de bucătărese cu produse din gospodărie proprie, atunci cu siguranţă trebuie să luaţi în considerare Ţara Oaşului.Unde mai pui că peisajele de aici îţi taie efectiv răsuflarea.

Muzeul Ţării Oaşului
Centrul Ţării Oaşului este oraşul Negreşti-Oaş, unde se află Muzeul Ţării Oaşului, asemănător cu Muzeul Satului din Bucureşti şi construit pentru a reprezenta întreaga zonă. Fondat în 1972 (str. Livezilor nr. 3) îl găsim în centrul oraşului, foarte aproape de drumul naţional Satu Mare – Sighetu Marmaţiei, pe malul Turului, într-un pitoresc spaţiu colinar. Aici au fost aduse, din satele zonei, monumente reprezentative de arhitectură ţărănească din secolele XVII – XX. Se remarcă, aici, casele din Cămârzana şi Racşa, cele două case mono-celulare şi şura din Gherţa Mică, poiata pentru oi şi cămară afară din Bixad, coteţul circular din Negreşti si, mai ales, Biserica de lemn din Lechinţa, veche de la 1604. Marea atracţie pentru vizitatori este partea „vie” a muzeului, secţia alcătuită din instalaţii tehnice: instalaţii acţionate de apă (moară, vâltoare, piuă), atelierul de fierărie, atelierul de olărit. Aici se pot vedea localnici care vin să macine la moară, să spele la vâltoare şi să prelucreze ţesături de lână la piuă, ori pentru a-şi potcovi caii, să-şi repare unelte agricole la atelierul de fierărie. Periplul prin muzeu se încheie în atelierul şcoală de olărit, amenajat într-o splendidă casă de lemn ce datează de la începutul secolului al XX-lea. Atelierul e dotat cu şase roţi electrice de olar, două cuptoare de ars ceramică, malaxor, mobilier. Aici o echipă formată din olari din Vama (vechi centru de olărit din Oaş), plasticieni şi etnografi asigură instruirea copiilor pentru a fi continuată tradiţia olăritului.

Centrul de olărit Vama
Până nu demult, Vama a fost un vestit centru de olărit. Primele dovezi privind practicarea olăritului, ca meşteşug, datează încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea. În secolul al XIX-lea lucrau aici peste 30 de meşteri olari. Obiectele de ceramică din Vama au valoare documentară şi artistică. În timp s-au realizat următoarele tipuri de vase: – vase de capacitate pentru uz casnic; blide în două forme: adânci şi mari; ulcioare mari de 5-10 litri pentru vin sau ţuică; vase pentru murături, vase pentru oţet sau ulei, blide pentru pregătit alimente şi conservarea acestora. Cu forme mai plate şi de dimensiuni mai mici: ligheane, castroane, străchini – vase rituale (sau „oluri” de nănaş). Aceste vase au o formă cu totul deosebită de cele care se fac în restul ţării: corpul foarte bombat e legat direct de gura trilobată a ulciorului; o toartă mare în formă de semicerc, groasă şi rotundă, şi cu o „ţâţă” care întregeşte aspectul rotund al întregului ulcior, aspect accentuat şi de ornamentele sale caracteristice. Este obiceiul ca, în ziua de Paşti, finii merg la nănaşi şi le duc „ol de nănaş”, pe care aceştia îl păstrează agăţat în grindă. După numărul olurilor se poate şti câţi fini are naşul. – vase decorative: farfurii şi oluri. Ceramica de Vama destinată împodobirii interioarelor e o ceramică valoroasă, care a păstrat până târziu elemente decorative bizantine, e ceramică smălţuită cu caracter de lux, decorată cu motive geometrice florale puternic stilizate. La vasele vechi culorile frecvente sunt verde şi galben, pe fond alb, iar la vasele mai noi, în locul galbenului apare o culoare roşie pătlăgea. La piesele vechi conturul motivelor s-a realizat prin zgrafitaj. Ultimele vase realizate în această manieră au fost la 1888. După această dată, tehnica ornamentaţiei s-a simplificat şi linia de contur zgrafitată a fost înlocuită de o linie de culoare brună trasă cu cornul. Din punct de vedere tehnic, ceramica de Vama face parte din categoria ceramicii roşii lucrate pe roată de olar. În prezent, în localitate, tradiţia olăritului se mai păstrează într-o singură familie (Istvanfi Geza) care lucrează la atelierul de la Muzeul satului din Negreşti-Oaş.

tara-oasului2

Turism balnear şi peisaje de basm
Turiştii pasionaţi de drumeţii montane pot merge la Luna Şes, aflată la 8 km de Negreşti-Oaş, căutată de localnici pentru priveliştile deosebite, dar şi pentru traseele ce pot fi făcute pe cei doi masivi, Pietroasa şi Muntele Mic. Localităţile Poptileni, Certeze şi Bixad din Ţara Oaşului sunt renumite pe plan local pentru apele termale şi pentru cele minerale. Izvoare minerale se găsesc şi în Bixad, aspect ce transformă comuna într-o staţiune balneară. Turiştii au de ales între izvoare cu ape clorurate, sulfuroase sau iodurate, în funcţie de necesităţi. Ţintă a unuia dintre cele mai interesante itinerare turistice din ţară. Afirmaţia nu este cu nimic exagerată şi se confirmă mai ales atunci când, pornind din Negreşti Oaş sau Vama, vom drumeţi pe Valea Talnei spre izvor, pentru a traversa punctul cunoscut sub denumirea Luna Şes. Zona piemontană, formată între Munţii Gutâi şi Depresiunea Oaşului, are dealuri uşor ondulate şi văi largi. Casele inconfundabile în specificul lor sunt răsfirate până la Cornetul Vămii, locul de unde se extrag andezite piroxenice valoroase, pentru domeniul construcţiilor. Drumul pietruit urcă paralel cu pârâul Talna Mare, care îşi îmbogăţeşte apele limpezi şi reci cu sticlirile cristaline ale afluenţilor Brada, Pietroasa, Ţiganului, Trestia. Urmând itinerarul propus, pătrundem în ţinutul de rară frumuseţe a cărui geneză trebuie căutată în îndepărtate vremi geologice: pe de o parte, sunt vechi manifestări ale acţiunii vulcanice – cratere, căldări, conuri; pe de alta – semne că agenţi modelatori externi au înfrânt prin timp duritatea rocilor – cetăţi, stâlpi andezitici, cataracte, cascade. Inepuizabila fantezie a naturii se relevă între altele în figuri antropo şi zoomorfe, cum ar fi “Sfinxul Oaşului”, “Bunicii cu nepoţii”, dar şi “urşi”, “câini”, “păsări”… Luna Şes (km. 10) prilejuieşte lărgirea văii anunţând că ne aflăm într-o căldare vulcanică înconjurată de vârfurile Corni, Strungi, Soci, Ţiganului, Pietroasa. Multe izvoare aduc la suprafaţă apă carbogazoasă. Din inima depresiunii pornesc spre creste sau văi numeroase poteci. Una este marcată cu bandă roşie şi conduce spre Lacul Firiza, Baia Mare sau mai departe la Staţiunea Izvoare. Dar ţinta drumeţiei noastre este vârful Pietroasa, cale de 4-5 ore dus-întors plecând din depresiunea amintită. Marcajul urmăreşte Valea Pietroasei şi ne poartă prin locuri dens împădurite, alternând cu versanţi abrupţi şi platouri intens înierbate. Când vom fi depăşit frumoasa cascadă de 6 m formată pe firul văii, formele pline de fantezie ale rocilor crestate la care ne-am referit, apar mai clare şi apropiate. Va trebui însă să ne continuăm itinerarul fără să ne lăsăm furaţi de peisaj, pentru că în punctul terminus ne aşteaptă satisfacţia supremă: aici, pe vârful Pietroasa, la altitudinea de 1201 m, ne vom afla situaţi în punctul cel mai înalt al judeţului; dar, mai ales, aici, dacă ajungem cu şansa unei zile cu vizibilitate mare, poziţia oferă un privilegiu fără egal – cuprinderea lanţului Carpaţilor, dintr-o rotire a privirii, de la Tatra Mare şi Carpaţii Păduroşi, la Munţii Maramureşului şi Rodnei, şi mai departe, la Călimani, Ceahlău, Harghita, Vlădeasa… “La picioare” se aştern marile căldări depresionare ale Ţării Oaşului, Lăpuşului, Chioarului, Codrului. Iată, tot atâtea generoase oferte de încântătoare răsplată din partea naturii, pentru că i-am devenit prieteni! Şi tot atâtea îndemnuri de a ne programa curând drumeţia spre alte frumuseţi oşeneşti!

Tara-oasului5

Boace cu păsat şi hribe, delicatesele din Ţara Oaşului
Ţara Oaşului nu se poate lăuda cu foarte multe mâncăruri tradiţionale gustoase, dar cele câteva renumite sunt unice în ţară şi au un gust inconfundabil. Cele mai apreciate sunt “boacele (sarmalele) cu păsat şi hribe”, pregătite după o reţetă veche de cel puţin 100 de ani. Boacele pot fi pregătite şi cu carne, afumătură sau orez, dar cele cu păsat şi ciuperci sunt renumite. Pe lângă păsat şi hribi, în boace se mai pun ceapă, pătrunjel, un pic de ardei, puţin orez, poprică (boia), ţiper (piper), sare şi ulei. După ce se pregăteşte, compoziţia se umple în foi de varză cât mai mici şi bine îndesate, după ce în prealabil a fost pregătită, şi se aşază în oală, care stă pe foc circa o oră, o oră şi jumătate, în funcţie de preferinţe. Ar fi de preferat ca boacele să se servească aburinde, alături de pâine de mălai, şi, bineînţeles, după ce a fost gustată o pălincă de prune de Oaş.

Nicolae Ghişan





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts