În ziarul „Timpul” din 1 aprilie 1881, M. Eminescu scria: „A fi român nu e un merit, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar este moştenirea în exclusivitate şi istorică, a neamului românesc.” Şi mă gândesc la aleşii noştri cât de buni români se dovedesc în activitatea lor de profesionişti şi în cea de parlamentari – luptători tenace pentru apărarea Neamului Românesc şi a interesului naţional. Îi cunosc bine pe câţiva dintre cei actuali şi cei care au făcut, mulţi, umbră pământului degeaba, ani în şir. După 1990 s-a înfiinţat „Vatra Românească”, apoi PUNR, cu mulţi oameni, adevăraţi „argint viu”, ca nişte puternice stânci, cu manifestări civilizate, de suflet, prezenţi activ în parlament, de nădejde. Mereu am dorit ca aleşii să aibă un cuvânt cu greutate, nu un verbiaj ieftin, de bravadă! Nu mi-au plăcut afirmaţiile lor fără argumentare. Unii au încercat sau încearcă, pe lături, să fie cuprinşi în vârtejul luptelor ideologice şi politice, dar nu se dovedesc a avea pregătirea minimă necesară. Se vor a părea zbuciumaţi de înrolarea lor în lupta pentru dreptate şi adevăr. Mai toţi au firme care aduc venituri şi îmbogăţire rapidă, mai toţi sunt certaţi cu legea, nu sunt preţuiţi de alegătorii care au votat oameni puşi pe listă de un grup! Ei nu provin ca propunere făcută de masa mare de cetăţeni corecţi! Votantul n-are ce alege decât pe cel „predestinat” să fie exponentul unui grup mic! Atunci? Un om pregătit prin şcoli şi pregătit apoi pentru astfel de funcţii, se expune zilnic prin tot ceea ce face: prin scrisul său, prin discursuri trăite, fără să-l sperie vreo piedică, ştiindu-se curat, cinstit şi… cel mai important, pregătit pentru a reprezenta un judeţ în Sfatul ţării!
I-am văzut şi i-am ascultat de multe ori. Ei nu dau impresie de uşurinţă extremă a exprimării nici pe teme legate de chiar personalitatea lor, nu demonstrează o informare continuă şi temeinică şi nu se pot da exemplu viu în faţa celor mulţi.
Puţini, pot spune, se numără, din nefericire între tot mai puţinii trubaduri ai bunului simţ şi promotori ai luptei împotriva falimentului moral al societăţii. Aleşii trebuie să provoace nevoia de repere ferme, nevoia de „pedagogii” legitime şi convingătoare. Am întâlnit în multele emisiuni televizate la „Oameni şi fapte”, „Glasul Bisericii” sau cele educative, oameni cu multă demnitate, curaţi sufleteşte şi pregătiţi temeinic pentru a fi reprezentativi.
Doamne, câţi cunosc şi cunoaşteţi, dar tăcem şi din patru în patru ani suntem bucuroşi că i-am votat! Cum votăm, aşa suntem! Trebuie căutat omul ce se potriveşte pentru o cinste atât de mare!
Mărturisesc, rândurile de mai sus le-am scris cu oarecare sfială, să nu aduc jigniri cuiva, dar m-am gândit că urbea noastră şi judeţul şi ţara dispun de personalităţi adevărate, cu gândul curat, direcţi, sinceri, ce-şi merită cu prisosinţă locul între valorile contemporane ce trebuie să conducă această ţară! Suntem obligaţi toţi să ne trezim la realitate, aşa cum ne îndeamnă şi textul imnului, să-i preţuim pe oamenii adevăraţi, demni de a ajunge în parlament! Nu mai este mult şi-i vom vota. Vor începe din nou, cum îi ştim, să ne „îmbete” cu promisiuni, cu centura oraşului, cu pod şi cu poduri, dar „podurile” populaţiei rămân goale, pe când ale lor trebuiesc susţinute că se prăvălesc! Regret că oamenii de cultură devin pasivi la tot ce se întâmplă! Aşa vor, aşa să trăiască! O să-i admirăm mereu pe cei cu pensii nesimţite, o să-i aplaudăm şi să ne înclinăm în faţa lor! Este momentul să intervenim, să aducem lumină, atât de necesară!
Teodor Curpaş