Adio! Îţi spun colegii şi dirigintele!



Ce grea e despărţirea! Ce greu conduci pe ultimul drum pe cineva apropiat! Ce trăiri sufleteşti puternice când ştii că-i ultima dată când eşti aproape de el! Nici nu poţi să-i spui un cuvânt drag, apropiat, pe care l-a înţeles şi l-a agreat o viaţă, mai scurtă sau mai lungă! Şi toate aceste apăsări sunt mai mari atunci când îi vezi, în jurul scrisului, pe cei apropiaţi, familia cu ochii plutind în lacrimi. Am vorbit de multe ori despre lacrimi, dar acestea sunt de întristare, de durere, de despărţire pentru totdeauna! Viorica Roşca (Chira) era în prima parte a catalogului clasei terminale la Liceul 3 (Azi „D. Stanca”) şi era atât de agreată de colegi şi de profesori tocmai pentru firea ei liniştită, prietenoasă şi deosebit de sinceră. Citea-i aceste calităţi doar privind-o în ochi, ea fiind fata care vorbea cu privirea. Puţin timidă, mai retrasă, dar vedeai dorinţa de a reuşi în viaţă. Am întâlnit-o de mai multe ori în viaţă, fiind vorba de ea, de viaţă, care face parte din cele ce le oferă, deşi moartea aparţine ei! Ne-am întâlnit după ani, la cifră rotundă de la absolvire, la serviciul ei, în familia ei frumoasă şi demnă de respect. Ce frumos! Fără să o amintesc în emisiunile televizate, am avut-o ca exemple de oameni luptători, ambiţioşi, tenace. Ştim că vasul se strică, se sparge, dar nu-i aruncat de mâinile olarului, încât acesta ne linişteşte. În durerea despărţirii de Viorica, rămânem totuşi cu faptul că ea este în grija Mântuitorului ce nu poate să greşească! Oricare ar fi aruncat vasul spart, dar Olarul nu va face asta! El are o menire de taină, cea a dragostei, a milostivirii. Să ştii, Viorica, în ochii lui Dumnezeu vei dăinui şi El va lucra asupra ta pe căile Sale. Vasul stricat va fi umplut cu slavă, cu faptele tale bune de-a lungul vieţii şi va rămâne în sufletul nostru pentru veşnicie. De aceea ai avut mulţi prieteni adevăraţi, de care vorbeam la diriginţie, subliniind că pietenia adevărată ţine cât viaţa! Şi iată, la despărţire au fost mulţi din aceştia şi în felul lor şi-au luat rămas bun de la tine, cu gândul că peste o vreme ne vom întâlni acolo sus, unde încap numai oamenii buni, ca şi tine, şi… poate… vom ţine o oră de diriginţie cu o temă legată de „Ce înseamnă viaţa?” Pe distinşii preoţi îi mai întrebam în „Glasul bisericii” despre cei săraci cu duhul, milostivi, înfometaţi… acolo, sus, îi aşteaptă fericirea. Oare, aşa să fie? Cred că tu, Viorica, ai un loc bine stabilit datorită sufletului tău bun, datorită faptelor bune săvârşite în viaţă, datorită silinţei tale şi a soţului minunat de a vă creşte fetele şi a le educa aşa cum aţi dorit voi. Şi aţi reuşit! Aceasta-i mulţumirea sufletească a voastră şi vă felicit, dacă se poate şi acum, prin această modalitate!

Aşadar, acum, după ce toate s-au scurs, familie şi prieteni, răniţi, zdrobiţi, să ne aruncăm la picioarele Mântuitorului rugându-l să o ţină pe Viorica în siguranţă, în linişte, în odihna meritată acolo, în Pacea Sa! N-au decât să se zbuciume împrejurul nostru valorile vieţii, n-au decât să se înverşuneze necazurile, pe Viorica o va păzi în pace desăvârşită, că în Mântuitor a nădăjduit!
În numele colegilor promoţiei 1973
Teodor Cupraş (diriginte)





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts