Faptul că ţinutul Sătmarului era un important centru comercial dar şi strategic îl aflăm din scrierile unor importanţi cronicari ai vremii. Aşa se face că în însemnările cronicarului călător Antonio Possevino („Epistolae et Acta Jesuitarum”, partea I, paginile 255-256. Scrisoarea lui Possevino către regele Poloniei Ştefan Bathory). şi a cronicarului otoman Evliya Celebi (“Cartea de călătorii”) aflăm despre traiul, obiceiurile şi locurile Sătmarului Medieval.
Ţinuturile Sătmarului în scrierile lui Antonio Possevino
Antonio Possevino s-a născut la Mantova la 12 iulie 1533 şi a murit la Ferrara la 26 februarie 1611, în vârstă de 78 de ani. A fost un preot iezuit italian, teolog, autor spiritual şi polemic. Este cunoscut mai cu seamă pentru misiunile diplomatice întreprinse ca legat pontifical în ţări din Scandinavia şi Europa de Răsărit. A fost mediator între regele Ştefan Báthory şi ţarul Ivan cel Groaznic în anul 1582. Trecerea lui Possevino prin Transilvania a ţinut doar o lună şi jumătate. În acest timp, el a mai vizitat şi cetatea Satu Mare şi a mai adunat cărţi şi materiale pentru o descriere a Transilvaniei. Aceasta avea să fie realizarea cea mai concretă de pe urma trecerii sale prin aceste locuri.
Iată cum descria Antonio Possevino ţinuturile Sătmarului:
„L-am pus să trimită la Satu Mare pe secretarul său pentru a-i înştiinţa pe comandanţii cetăţii şi ai oraşului despre sosirea mea, şi despre scrisoarea de încredinţare (Fide publica) pe care o am de la împărat (este vorba despre împăratul Rudolf al II-lea). Aceia mi-au ieşit în întâmpinare, mai întâi Pancratius (Pongratz Sennyei) cu călărimea ungară, apoi un nobil german (Tiefenbach sau Teuffenbach) care are paza cetăţii în lipsa comitelui Nogarola (este vorba despre comandantul cetăţii, contele Ferdinand Nogarola). Aceştia după-prînz m-au primit chiar în cetate împreună cu Keresztur (Cristofor Keresztur, din slujba lui Ştefan Bathory) şi George pe care mi-i dăduse M.V. ca însoţitori ai drumului. Au mai fost de faţă şi unii din luteranii noştri la acest spectacol nou şi de bun augur, ca adică iezuiţii să fie primiţi în pace în acea cetate. Cum însă la Bartfa auzisem din relatarea unui ostaş ungur care mergea în grabă la M.V. că era oarecare agitaţie a spiritelor la Satu Mare, şi că se transportaseră acolo provizii şi şase tunuri mari, ne-am dat seama în cele din urmă că lucrul nu a fost chiar aşa, căci nu au găsit nimic nou pe lîngă cele ce obişnuiau să fie transportate în anii trecuţi pentru subsistenţa ostaşilor şi în această cetate, şi în celelalte cetăţi, în acest anotimp de îngheţ constant al pămîntului şi al apelor, care s-au întărit şi ne-au oferit şi nouă o cale mai scurtă şi desigur mai lesnicioasă.
Avem acolo la Satu Mare pe un nobil italian (Nogarola) un prieten tot atît de sincer cît este de credincios împăratului, şi care se îngrijeşte de cauza păcii cu respectarea drepturilor celor doi suverani. Totuşi mergea zvonul pretutindeni că se face un demers paşnic pe lîngă împărat pentru restituirea cetăţii Satu Mare, dar cei cărora le erau necunoscute mersul şi motivul tratativelor în curs îşi închipuiau tot felul de lucruri, din care cauză am înlăturat prilejul care ar fi putut să stîrnească noi bănuieli sau poate să întîrzie treaba. De aceea am plecat de acolo să nu se facă tot felul de presupuneri cu privire la însoţitorii mei, dacă nu chiar la mine.
Am fost conduşi cu cea mai mare prietenie la Arded (Ardud) de către comandantul cavaleriei ungare care mi-a spus că se va pregăti cu un corp de cavalerie pentru reîntoarcerea mea, pentru ca să mă ducă nevătămat de incursiunile turcilor pînă unde voi fi luat în primire de alt corp de cavalerie care să mă însoţească în Ungaria unde este linişte. Am observat Satu Mare şi celelalte locuri. Oraşul însuşi este înfloritor pînă acum datorită şi naturii locului şi acelui şes mîndru, precum şi avantajelor oferite de răul Someş care îl înconjură şi îl scaldă de jur împrejur ca un cerc tras în jurul său, şi nici nu lipsesc catolicii rămaşi aici care aleargă la Şimlău pentru a se spovedi unui preot catolic şi a se împărtăşi. Sînt de asemenea mori care îşi prestează munca lor cînd sătmărenilor, cînd celor din Nemeti. Cetatea însăşi care este ridicată lîngă rîu, în alt loc decît acela pe care fusese mai înainte, este aşezată aproape în faţă, are case numeroase şi nu rele de locuit şi de obicei construite dintr-o parte (ex latere). Iar ca terasament este mai solidă ca Riga din Livonia şi mai potrivită pentru apărare, şi apoi este păzită şi întărită de o garnizoană germană înăuntrul unor fortificaţii puternice care-şi corespund reciproc. Spaţiul însuşi este foarte mare, aşa încît cetatea singură dă impresia unui oraş. Acestea le scriu pentru că acest aspect al cetăţii, de cîte ori mi-a venit în minte, mi-a strecurat nu odată îndoiala dacă ar fi în folosul creştinătăţii ca ea să fie demantelată. Căci mi se pare că ar fi de cea mai mare însemnătate ca să fie păzit acel şes atît de întins, şi apărat de incursiunile turcilor care nici nu sînt prea departe …”.
(6 martie, 1583, Alba Iulia: „Epistolae et Acta Jesuitarum”, partea I, paginile 255-256. Scrisoarea lui Possevino către regele Poloniei Ştefan Bathory).
Ţinuturile Sătmarului în scrierile lui Evliya Celebi
Evliya Celebi (cunoscut şi sub numele de Derviş Mehmed Zilli) (25 martie 1611 – 1682) a fost un istoric, geograf, scriitor şi unul din cei mai cunoscuţi călători otomani, care a colindat timp de 40 de ani teritoriile Imperiului Otoman şi regiunile vecine. A străbătut în lung şi-n lat teritoriile Imperiului, observând, descriind şi scriind notiţe despre diverse popoare, culturi şi obiceiuri locale. Peste veacuri, istoricii noştri au inclus descrierile lui Evliya Celebi în lucrarea „Călători străini despre ţările române”, după o traducere din arabă îngrijită de Mustafa Ali Mehmet.
Descrierea cetăţii Sătmar şi a ţinuturilor din preajma ei
“S-au descris mai sus că, dintru început, ea a fost sub stăpânirea craiului Ardealului, fiind aşezată pe malul râului Tisa, iar în anul 1071, cînd cuceriserăm, cu vizirul Budei, Ismail paşa, vilaietul secuiesc din ţara Ardealului, şi cînd ne reîntorseserăm victorioşi la oastea islamică, atunci atacaserăm, împreună cu oastea tătară, această cetate a Sătmarului, de pe malul Tisei, şi luaserăm din districtul său înfloritor şapte mii de prizonieri. De acolo am mers cu oastea tot spre nord, de-a lungul râului Tisa (de fapt spre răsărit, iar apa este Someşul)”.
Şi aici se găsesc ţinuturi înfloritoare (este vorba despre zona Medieşului şi satele învecinate). Dar, în prezent, se află sub stăpânirea Ardealului. Şi pe aceasta o supuseserăm în anul 1071, în timpul lui Ali paşa, ruinînd-o. În prezent, arătînd din nou supunere, căpitanii ei au adus daruri. De asemenea, dînd ospăţuri mari, au tras salve de tun în semn de bucurie.
De acolo, am pornit iarăşi cu toată armata islamică, mergînd cînd de-a lungul Tisei, dînd prin munţi şi păduri de stejar, după nevoie. Am ajuns la cetatea Ecsed care se află în districtul Sătmar. De acolo am ajuns la cetatea Carei care, de asemenea, se află în districtul Sătmar. De acolo am mers la cetatea Kálló şi în districtul ei. De acolo am mers la cetatea Gilău şi în districtul ei. Aceste patru cetăţi şi districte mai sus arătate au fost descrise. În volumul anterior am descris cu detalii cum, în anul … (lacună în text 1660-1661), cînd am pornit în expediţia împotriva Ardealului, cu Ali paşa, cetăţile şi districtele lor mai sus numite nesupunîndu-se, am ruinat casele lor şi le-am făcut una cu pămîntul, luîndu-i prizonieri pe ghiaurii lor // şi făcîndu-i chebab (în sensul de a-i măcelării). De aceea nu e nevoie ca ele să fie descrise din nou.
De la ruinarea lor de către Ali paşa şi pînă acum ele au înflorit şi, astfel, căpitanii lor, venind la serdarul Mehmed paşa şi la Djerrah-Kasîm paşa, le-au adus daruri şi au dat ospăţuri mari, în timp ce se trăgeau salve de tun, în semn de bucurie. De acolo am plecat din nou cu oastea islamică”.
„Dar, cînd, în amurg, a apărut la orizont cetatea Sătmarului, întreaga oaste a fost sfătuită . Se spune că cetatea aceasta a fost întemeiată de craiul Maximilian (rege al Ungariei şi împărat al Germaniei între 1564-1576, fiul lui Ferdinand I), fiul aceluia care se luptase cu Suleiman han la Buda. Se află sub ascultarea crailor Ardealului, dar cînd trăia Rákóczi, el a fost trup şi suflet cu împăratul austriac şi a aşezat în cetatea aceasta cinci mii de soldaţi austrieci care, nu numai că nu s-au supus, ci dimineaţa, cînd afurisiţii de ghiauri au văzut cei douăzeci de mii de ostaşi ai noştri, au început să tragă din tunuri cu atîta îndîrjire, încît se cutremurau şi cerul şi pămîntul ca de puterea lui Allah.
Cetatea Sătmarului a fost cuprinsă de foc întocmai ca pasărea salamandră, iar de la noi au pierit mulţi cai; mulţi oameni au devenit martiri. Noi şi tătarii ne-am risipit din faţa tunurilor ca furnicile şi ca şerpii şi ne-am adunat la răsărit de cetate, pe o vale înverzită şi ferită de bătaia tunurilor. Ghiulelele aruncate asupra noastră atîrnau cîte patruzeci-cincizeci de ocale fiecare. Într-adevăr, o cetate mai mare şi mai puternică, cum e aceasta, nu se găseşte nici la leşi, nici la cehi, nici la austrieci şi nici la ardeleni. Aceasta este o cetate albă cu ziduri puternice, aşezată într-un şes întins şi nu pe vreo ridicătură de pământ. E înconjurată din patru părţi de lac şi nu poate fi cucerită în nici un chip. În nici o parte nu se pot săpa şanţuri subterane şi metereze. Din pricina bubuiturilor de ghiulele, n-am putut cerceta cetatea ca să observ şanţurile şi zidurile şi bastioanele ei. N-am putut s-o vizităm după dorinţa noastră; se vedeau doar bisericile, clopotniţele şi palatele din ea. După aceea, distrugînd satele din şesul Sătmarului, am luat prizonieri şi apoi am dormit o noapte, cu caraule, în partea dinspre Oradea a acelui şes. Şi locul acesta poartă numele de ţinutul Sătmar.
Plecînd de acolo şi gonind în ziua aceea spre apus, am incendiat şi am luat prăzi şi prizonieri şi, trecînd peste un deal, am ajuns, în şapte ceasuri, la cetatea Carei.
A fost clădită de fiul craiului Ioan, craiul Ioan Sigismund, care se odihneşte în cetatea Praga. Şi cetatea aceasta se află sub stăpânirea craiului ardelean, dar şi locuitorii ei erau, de asemenea, creştini. Duşmanul, nefiind cu băgare de seamă, seara, două mii de bei tătari, viteji, s-au strecurat sub cetate şi, pe cînd duşmanii din oraş dormeau în casele lor, au dat foc oraşului. Cînd duşmanii din cetatea Carei au aflat aceasta, au început să tragă din toate părţile cu tunurile, arzînd mulţi oameni din rîndurile noastre. Dar nu le-a fost de nici un folos, pentru că noi, cu douăzeci de mii de ostaşi voinici, puternici, victorioşi şi glorioşi, ne-am aşezat sub cetate ca să pustiim satele din împrejurimile Careilor”.
