Voievozii din ţinuturile sătmărene



voievozi2

Istoriografia locală sătmăreană poate contabiliza în prezent un singur studiu privitor la această temă, şi el aparţine profesorului Victor D. Dragoş. Acest studiu are meritul de a fi scos la iveală, la nivelul secolului al XVIII-lea, circa 10 –12 voievozi sătmăreni identificaţi nominal ori doar semnalaţi ca dregători în fondurile arhivistice păstrate la Direcţiile Judeţene Cluj şi Bihor ale Arhivelor Naţionale. Voievozii sătmăreni sunt regăsibili, în general, în cadrul conscripţiilor domeniale şi ca martori audiaţi de către autorităţile administrative şi judecătoreşti în anchetele generate de multiple litigii de proprietate.

Conscripţia din 1566 a domeniului Ardud consemnează mai multe voievodate, fiecare grupând câte 3 –10 sate, ale domeniului Baia Mare (făcea parte din comitatul Sătmarului), confirmă existenţa a 2 voievozi, iar cel al Ţării Oaşului a unui singur voievod.

Referiri la realităţile economico –sociale existente în câteva din satele Ţării Oaşului întâlnim în conscripţiile dicale ale comitatului Ugocea din anii 1567 –1574. Astfel în localitatea Gherţa Mică găsim în capul listei un jude –voievod, în Tarna Mare 3 voievozi iar în Turţ un voievod. Urbariile domeniului cetăţii Satu Mare din anii 1569 şi 1592 înscriu alte 11 sate din Oaş, printre ele şi satul Bixad condus de un voievod. Într-un document păstrat sub formă de transumpt din anul 1747 se face trimitere la voievodul Ioan din Sătmărel în anul 1588, pentru ca într-o scrisoare de mărturie, datată 2 februarie 1598, să fie menţionat voievodatul nobilului Stephanus Reway din Mădăras, care urma să dea de veste supuşilor iobagi că se va ridica opreliştea la ghindatul porcilor în pădure.

În secolul al XVII-lea mai pot fi consemnaţi câţiva voievozi locali. Spre pildă, într-o scrisoare de hotărnicie din 13 aprilie 1609 apare numele lui Simion Olah Waywoda(Simion Valahul) din Tătăreşti ca membru al comisiei de rectificare a vechilor semne de hotar dintre posesiunile oraşului Satu Mare şi satele învecinate. În acelaşi context, tot în anul 1609, figurează şi Georgius Lihor Waywoda din Gerăuşa, iar ceva ani mai târziu, în 1635, Ioannes Moldovan Waywoda al ilustrului domn Sigismund Prepostvary din Homorodu de Jos. În 1640 acest voievod apare în calitate de colon al aceluiaşi stăpân, semn că a decăzut din punct de vedere al statutului social. Secolul al XVIII-lea abundă în informaţii referitoare la voievozii locali sătmăreni, alţii decât cei identificaţi de profesorul Victor V. Dragoş.

Cu prilejul diverselor interogatorii luate supuşilor oraşului Satu Mare de pe moşiile situate în satele Ruşeni şi Tătăreşti apar, printre martori, şi câţiva voievozi: Petru Pop din Tătăreşti în 1715, Mihai Pop în 1769 şi Ioan Suciu din Ruşeni în 1775.

Urbariile şi conscripţiile satelor din Ţara Oaşului înscriau în categoria supuşilor, în mod constant, şi o serie de voievozi: Filip Fătul (Philippus Fatyu) şi Teodor Turţeanu (Theodorus Turczy) din Gherţa Mică în 1723, Georgius Molnar –voievodul lui Gabriel Perény din Turţ în 1725, Teodor Mărcuş (Theodoricus Markus) voievodul contelui Emeric Perény din Batarci 1725 şi Petrus Kiss –voievodul baronului Paul Perény din Batarci tot în 1725, Petru Păncuţa (Pankucza) -voievodul baronului Andrei Perény din Tarna Mare în 1725 şi Simion Ivacico (Ivácskó) –voievodul baronului Sigismund Perény din Tarna Mare tot în 1725. În anul 1723 găsim ca voievod în satul Comlăuşa pe Iacob Paul (Jacobus Pál). Ultimul voievod depistat în documentele cercetate datează din anul 1822, un anume Imbre Rákos, probabil de obârşie din satul Racşa, menţionat ca fiind voievodul stăpânului din satul Vama. Avem însă cunoştinţă, dintr-o lucrare monografică, despre faptul că în 1827 în satul Buzeşti din comitatul Sătmarului exista un voievod român scutit de serviciile iobăgeşti.

voievozi1

După o sumară trecere în revistă a voievozilor sătmăreni semnalaţi documentar în perioada de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi până în primele două-trei decenii ale secolului al XIX-lea, câteva consideraţii privind locul şi rolul acestora în cadrul comunităţilor sociale locale. Voievodatele cuprindeau mai multe sate, de regulă între 3 –10 sate.

În 1634 voievodatul din Gerăuşa avea o autoritate asupra satelor Gerăuşa, Bolda, Socondu de Jos, Socondu de Sus, Cuţa; voievodatul din Borleşti peste satele din zona Codru şi Valea Someşului (7 sate), iar cel din Tătăreşti peste satele Tătăreşti, Solduba, Sîi şi Măriuş.

Voievodate şi voievozi întâlnim doar în districtele şi zonele locuite masiv de români. Este prin urmare, o instituţie şi o dregătorie tipic românească. Îi vom întâlni, aşadar, pe marile domenii alcătuite din sate locuite compact de către români: Chioar, Şimleu, Sătmar, Baia Mare ş.a. Mare parte a voievozilor erau persoane nobile, făcând parte din categoria nobilimii condiţionare. Statutul lor privilegial era recunoscut doar în cuprinsul domeniului. Spre pildă, voievozii bihoreni din Urviş, Suplac şi Borod erau nobili în secolele XV –XVI. Ei aveau, printre altele, şi atribuţiuni de judecată. Voievodul din Vintere obţinuse, încă din 1349, dreptul de a ţine un preot român spre a grăbi popularea localităţii cu forţă de muncă. În secolul al XVI-lea familia voievodului din Vintere a fost ridicată în rândurile nobilimii. Voievozii erau recunoscuţi sau confirmaţi de stăpânii feudali, cum era cazul celora din districtul Hălmagiului.

Voievodul din Cărand (comitatul Bihor, azi în judeţul Arad, n.a.) avea dreptul de a ţine târg o dată pe an. În veacul al XVI-lea voievozii arădeni de la Beneşti, Boftei, Tăgădău, Archiş şi Hălăliş aveau obligaţii militare faţă de cetatea din Oradea. După anul 1600 voievozii bihoreni dispar, probabil sunt înnobilaţi, locul lor fiind luat de crainici. Voievozii îndeplineau, în general, atribuţii administrative, fiscale, judiciare şi militare. Amintitul voievod Simion Valahul (Olah) din Tătăreşti era în 1609 slujbaş cu socotelile (sau oficiali ad rationem sua majestatis). Nobilul voievod Georgius Pop (Pap) din Mădăras mărturisea în 1769 că a deţinut dregătoria de voievod ani în şir în perioada 1757 –1764. El avea datoria de a mâna turmele de porci ale stăpânirii la ghindat în pădure imediat ce se ridica opreliştea şi tot el trebuia să angajeze simbriaşi pe lângă porcari. Am putut constata, din conscripţiile consultate, prezenţa a câte 2 –3 voievozi într-un singur sat, cu deosebire în satele din Ţara Oaşului. Acest lucru se poate explica doar prin faptul că fiecare stăpân avea voievod propriu. În secolul al XVIII-lea voievozii sunt înglobaţi în categoria supuşilor, nicidecum nu mai fac parte din rândurile nobilimii, dar nu îndeplinesc obligaţii similare cu ale iobagilor. Ei beneficiază de scutiri. Treptat atribuţiile lor vor fi preluate de către juzi. Un timp juzii chiar strângeau dările cu ajutorul voievozilor. Nu e de mirare că în unele cazuri vom întâlni şi juzi –voievozi, ca de exemplu pe domeniul Şimleului în 1658.

voievozi-3

Chiar dacă ultimii voievozi sunt atestaţi în deceniul al treilea al secolului al XIX-lea putem conchide că, începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, voievozii încep să dispară treptat, semn că instituţia e în destrămare. De acum încolo documentele consemnează în fruntea comunităţilor locale prezenţa juzilor săteşti şi a altor dregători. Un lucru însă rămâne cert: dăinuirea îndelungată a voievodatelor, vitalitatea şi capacitatea de rezistenţă a acestor structuri autohtone sunt nepreţuite mărturii ale trăiniciei formelor organizaţionale băştinaşe şi ale caracterului etnic preponderent românesc.
Sursa: Bujor Dulgău – Reminiscenţe ale instituţiei voievodale în Sătmar (sec. XVI–XIX)

Nicolae Ghişan





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts