Cu gândul la Eminescu, de Ziua Lui



Cu gândul la poetul Mihai Eminescu am poposit pentru câteva clipe nepieritoare în preajma bustului situat în fața Colegiului „Mihai Eminescu”. Ca prin farmec m-au cuprins în brațele lor cele mai frumoase poezii de dragoste din lirica poetului nostru național, care mi-au animat adolescența încoronată de prima iubire, de prima declarație de dragoste. Am pășit cu sfială în Lumea Poeziei, cuprinsă de inefabila creație nestăvilită, pentru a-i scrie câteva fraze poetice lui Eminescu, de Ziua Lui, dar și tuturor acelora care iubesc lumea miraculoasă a poeziei. De sub fularul alb al iernii răsar ghioceii somnoroși. Ochii tăi limpeziți de-albastru. Aerul rece săgetează obrajii înroşiţi de primul sărut. Teii încărunțiți picotesc sub cușma de omăt. Prin uşa-ntredeschisă sunetul viorii evadează din cetatea muzicală a Talentului. Pe străzi, fulgi mari îmbrăţişează trecătorii îngândurați, hăituiți de grijile lumești. Îngeraşi de zăpadă poartă amprenta aripilor tale. Dansăm îmbrăţişaţi pe plapuma glacială. Mi-am înmuiat pana de scris în esenţa Nemuririi şi-am fost cutremurat de inegalabile frumuseţi nevăzute. Am pătruns în sfera ei cu grăuntele meu de memorie pentru a vă scrie din partea cealaltă a existenţei imateriale. Suflete se scăldau în puritatea unui lac cristalin pentru a se debarasa de fărâmele de lut muritor. Iubiri netrăite zâmbeau ca nişte zâne strălucitoare. Peste întinderi interminabile domnea pacea blândă asemenea somnului dulce aşezat pe chipul unui copil. Din nepământ se-nălţau spre nicăieri dorinţe împlinite. Destine frânte se-nvârteau ameţitor în hora bucuriei Renaşterii. Teii, plopii, stejarii, mestecenii, frasinii, salcâmii şi sălciile pletoase nefireşti stăteau la taifas în preajma unui castel construit din aluatul Luminii. Oamenii aveau corpuri translucide înconjurate cu aureole nefirești. Fericirea domnea peste tot ca o regină îmbrăcată-n haina fără de durere. Feerii se scăldau în lacul beatitudinii desprinse din izvoarele purităţii nepământeşti. Pe pământ răsar dorinţe de purificare a sufletelor bântuite de dureri pentru a putea gusta din esenţa inefabilă a Fericirii depline.

Poemele vor pluti ca niște fulgi de nea, către marginile pământului, cu aripile poleite de lumina stelelor. Se vor cufunda în lacul de apă tămăduitoare pentru a atinge dimensiunea sclipitoare a celor fără de durere. Navighez pe-ntinsele câmpii poetice pline cu flori şi copaci de catifea. Peste ţărmul trecerii spre dimensiunea divină trec păsări albe ca spuma laptelui. Mă confesez în faţa Luminii şi-a pescăruşilor, care săgetează aerul răcoros al mării libertăţii depline. Lasă uitarea să te-nvăluie pentru a percepe strălucirea Paradisului. Vino să dansăm în Ţara fără umbrele stranii ale morţii ! Vino să dansăm în Ţara unde cuvintele sunt săruturi fierbinţi ! Valea Plângerii se va transforma-n Valea izvoarelor fără de moarte. Vorbele ucigaşe vor pieri ca nişte năluci în faţa nonşalantelor priviri. Ucigaşii iubirii se vor topi precum lumânarea în focul deşertului Deşertăciunii. Coroniţe de flori cu aripi diafane te vor ridica-n văzduhul bucuriei veşnice. Pe tărâmuri nepătate desprinse din Neprihănire. Zboară cuvintele poetice prin aerul înmiresmat al pădurilor luxuriante interioare. Străbat spaţiile atemporale peste întinse şi nesfârşite tărâmuri mirifice necunoscute. O ploaie de lumină coboară din licărul stelelor enigmatice. Planete imaculate nasc imaginaţii netulburate de furtunile existenţei. Pe nisipul cucerit de alge dorm meduzele naufragiate în urma furtunii de vară. Paşii nevăzuţi ai Dragostei coboară dintre coloanele feeriei dimineţii.
Nu mai atingem pământul când ne scăldăm în lacul poeziei. Nici cuvintele ucigătoare nu ne mai ating. Ne-am desprins de cuvinte. Ochii senini. Sufletul jucăuş. Vise cu aripi de stea – se-nalţă spre dorinţe imaculate. Doar noi și poemele am rămas sub cupola Libertăţii. Şoaptele păcii înfloresc în Lumina blândă, care adastă pe prispa de lut. Copacii înfrunziţi ne sunt prieteni. Firele de iarbă freamătă sub tălpile înaripate. Tăcerea nopţii e plină de cuvinte neştiute de nimeni. E-atâta libertate-n tăcerile noastre îngemănate. Păsări dorm pitite-n cuibul dimineţii. Îmbrăţişări s-au strecurat sub aripile Nedespărţirii. Limpede-i amurgul, străzile sunt goale, paşii zilei dorm în smoală. Doar pe-o creangă frântă doarme pasărea de noapte. Visător drumeţ fără de moarte. Cuvinte blânde cad peste trupuri care plâng. Copiii se-ascund în cuiburi albe. Cărţi se deschid agale. Misterioase povestiri se-nalţă din cufărul de gânduri, evadate din barba albă a bunicilor plăpânzi. În licăriri ascunse dorm nopţi fierbinţi de dragoste nerostuită. Aş fi vrut să mă iubeşti, ca păsările, care-şi iubesc cuiburile în orele-nserării; ca puii ce-şi deschid ciocurile spre cerul dimineții de vară; ca valurile mării, care ţi-au desfătat călcâiele înfierbântate de drumuri. Aş fi vrut să mă iubeşti, ca gânguritul unui copil; ca răsăritul de soare din mare, care mângâie mugurii înfriguraţi; ca clipocitul apei de izvor nesecat. Aş fi vrut să mă iubeşti, ca prima îmbrăţişare descătuşată de cuvinte. La fel ca ploaia caldă de vară şi somnul de dimineaţă al copilăriei; la fel ca şi murmurul greierilor luminaţi de licurici; aş fi vrut să mă iubeşti! Fără cuvinte! Cu priviri înveselite de un zâmbet. Ca patima primului fior de dor, ca gustul dulce-aromat al mustului din struguri, aş fi vrut să mă iubeşti învăluită de aripile îngerilor păzitori. Până la capătul trecerii prin Valea Plângerii, aş fi vrut să mă iubeşti, Poezie, cu gândul la Eminescu…

Dumitru Ţimerman





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts