More


    Mihai Eminescu și sătmărenii

    =

    Întâia legătură a lui Eminescu cu sătmărenii este considerată a fi admiraţia cu care acesta obişnuia să recite versurile lui Dimitrie Sfura, un poet născut în Vezendiul Sătmarului, răpus de tuberculoză, înainte de a-şi fi dat măsura întregului talent. Despre poezia amintită, intitulată Mai turnaţi-mi, se spune că a fost piesa preferată a lui Eminescu la petrecerile studenţeşti ale societăţii „România Jună” din Viena.

    Una dintre figurile remarcabile din galeria intelectualilor români care au deschis calea spre apariţia „Leului de la Şişeşti” a fost Ioan-Silviu Sălăgean sen. (1836, Irina-1896, Vezendiu). Pe vremea când se afla la Viena, Eminescu intenţiona obţinerea unei tipografii pentru folosul tinerimii române, pe care dorea, se pare, să o pună sub supravegherea lui Ioan Silviu Sălăgean, în acei ani profesor la Beiuş. Probabil că dorinţa lui Eminescu deriva din faptul că Ioan-Silviu Sălăgean a publicat la Viena, în 1871, un Manual de geografie pentru tinerimea română, interzis de autorităţi, dar apreciat, se pare, chiar de Eminescu.

    O legătură a lui Eminescu cu Beiuşul, dar şi cu Sătmarul, este cea cu George Marchiş, pe la sfârşitul secolului XX iscându-se o polemică literară asupra paternităţii unor poezii. Poetului naţional i-au fost atribuite câteva poezii scrise de preotul greco-catolic, profesor mai întâi la Beiuş iar după aceea paroh în Sătmar. Petru Oallde opinează că după toată dezbaterea, „despre poetul sătmărean George Marchiş va trebui să vorbim altfel, adică prin raportare la Eminescu. Vreau să spun că poeziile lui George Marchiş ne oferă câteva posibile «locuri eminesciene», anterioare … lui Eminescu. Demersul filologic tocmai în această direcţie cred că ar trebui orientat: poezia lui George Marchiş ca eventual model pentru tânărul Eminescu. Ceea ce nu-i puţin!”.

    Istoricul literar Mircea Popa, foarte bun cunoscător al presei româneşti din Transilvania, precum şi al scriitorilor sătmăreni din epoca modernă afirmă: „E o onoare postumă pentru poetul George Marchiş că a putut fi confundat măcar o clipă cu marele geniu naţional şi că limba sa nu e chiar atât de împiedicată şi de greoaie ca să fi răsturnat singură aserţiunea”. Astfel, Mircea Popa recunoaşte încă un merit pentru George Marchiş, pe lângă „acela de a fi tatăl cunoscutei scriitoare şi publiciste româno-franco-maghiare Otilia Cozmutza Bölöni […].
    O relaţie de prietenie cu Mihai Eminescu în perioada studenţiei sale a avut, se pare, Antoniu Covaciu (1848-1918), absolvent de liceu la Beiuş, student la teologie în Viena. Această prietenie o bănuim însă doar prin prisma mărturiilor unor descendenţi ai familiei Covaciu, şi de această dată lipsind suportul documentar.

    Trecerea la cele veşnice a poetului nostru nepereche a fost cunoscută şi în părţile noastre. Părintele Vasile Pătcaşiu, cronicarul Hotoanului, scria la sfârşitul anului 1889: „Naţiunea română încă a pierdut în acest an pe ilustrul poet Mihai Eminescu, care a dat o nouă direcţiune poeziei române. El a fost un talent remarcabil pe orizontul literaturii noastre. A început a scrie poezii în etate de 16 ani. După suferinţe grele şi alienaţiune – i s-a curmat firul vieţii într-un spital din Bucureşti, la 28 iunie, în etate de 40 ani – «Sit tibi terra levis!»!”.

    Când se împlinea un an de la înveşnicirea lui Eminescu, tot din mediul teologic, un condei din părţile noastre amintea compatrioţilor de acel moment comemorativ. Este vorba despre cel care avea să devină protopopul greco-catolic Antoniu Băliban (1867, Cig – 1947, Cluj), unul dintre memorandiştii noştri, secretarul personal al lui George Pop de Băseşti. Prea puţin cunoscută este colaborarea lui la „Amicul Familiei”. Cea mai importanţă contribuţie a sa la această publicaţie gherlană, considerăm că este articolul scris la un an după trecerea la cele veşnice a poetului nepereche.

    Antoniu Băliban scrie că: „Poetul Eminescu cunoştea mai bine decât un academician portul, graiul şi datinile Românilor şi nu făcea deosebire între Bucovinean şi Basarabean, Moldovean şi Muntean, Frătăuşi şi Bufeni sau Bănăţeni, Pădureni şi Podgoreni, Haţegani şi Crişani, Moţi şi Mocani, Sălăjeni şi chioreni, oşeni şi sătmăreni, someşani şi Maramurăşeni, Câmpeni şi Grăniceri, Mureşeni şi Târnăveni şi Mărgineni, Olteni şi Bârseni, Braşoveni şi Săceleni. Iubirea de neamul românesc fără deosebire, ori din care parte ar fi fost, era la Eminescu atât de puternică”.

    Ne înfăţişează apoi tăria de caracter a lui Eminescu, puterea lui de a trece peste greutăţile şi mizeriile din lume: „Pe Eminescu amarul vieţii nu l-a putut răni niciodată, foamea şi mizeria nu l-au putut încovoia, ci din contra l-a oţelit. Având fire de poet, el nesocotea mizeria. Niciodată nu s-a îngrijit de ceea ce turmenta restul omenirii. Adăpost, foc în sobă, hrană regulată la dânsul erau nişte accidente. Ba încă atunci, când neajunsurile păreau că-l înving, cugetul lui lua zbor de vultur, iar trupul lui tremurând şi nemâncat uita de frig şi de foame pentru de a petrece în lumea fantasiei. «Sărmanul Dionis» este o copie din viaţa lui Eminescu. Şi când cugeţi că omul acesta în lupta continuă cu mizeria, a ştiut să întrupeze atâtea idei măreţe în literatura română, nu ştii ce să admiri mai întâi, dispreţul filosofului, care nesocoteşte nimicurile vieţii, ori aventurile îndrăzneţe ale poetului, care te răpesc în alte lumi?”.

    Ne menţinem în acelaşi areal geografic, al Tăşnadului, unde, pe la 1914, despărţământul „Astrei” nu a uitat de poetul nostru naţional: „Pe când ziarele relatau cu litere mari amănunte despre atentatul de la Sarajevo ce a constituit prologul războiului, ele anunţau şi comemorări ale lui Eminescu în diferite colţuri ale Transilvaniei, ca o replică a culturii faţă de barbaria ameninţătoare: […] la Tăşnad într-o regiune expusă deznaţionalizării, unde prima întrunire românească de amploare a fost prilejuită de sărbătoarea lui Eminescu, la adunarea despărţământului „Astrei” din 19 iulie, când a avut loc şi cel dintâi concert românesc în aceste părţi (cu concursul artiştilor Ştefan Mărcuş şi Aca de Barbu), marcând un act de solidaritate şi mândrie naţională” […]. Trebuie să precizăm că unul dintre membrii fondatori şi unul dintre cei mai activi ai acestui despărţământ a fost părintele Vasile Pătcaşiu de la Hotoan.

    În primii 50 de ani după moartea lui Eminescu, printre cele mai reuşite traduceri în limba maghiară a poeziilor sale se datorează lui Dsida Jenő, poet sătmărean, mort şi el la o fragedă vârstă. Poeziile traduse de el au fost publicate în volumul Angyalok citeráján (Pe ţitera îngerilor) în anul 1938.

    Cu siguranţă, trecerea prin lume a Luceafărului poeziei române nu a rămas neobservată nici în ţinuturile Sătmarului. Faptul că întâiul Liceu din ţară care a purtat numele Poetului naţional a fost Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” din Satu Mare constituie un motiv de mândrie pentru toată suflarea românească din Sătmar.

    Sursa: dr. Viorel Câmpean

    Nicolae Ghişan



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img