Sănătatea şi boala



“În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan XVI; 33).

Viaţa agitată a omului contemporan este presărată cu multe boli, care îi afectează trupul şi sufletul. Stresul, care caracterizează societatea noastră, este generator de suferinţe. În dorinţa sa de a duce o viaţă cât mai bună, de a acumula cât mai mult, omul îşi supune trupul la mult efort, îl suprasolicită, fără a-i acorda odihna necesară. În special, în anii tinereţii, omul ignoră complet oboseala, muncind zi şi noapte pentru a-şi asigura bunăstarea. Însă, în timp, oboseala îşi pune amprenta asupra trupului, care slăbeşte treptat, treptat. Apare surmenajul, iar omul nu mai dă randamentul scontat. Atunci i se ridică nenumărate semne de întrebare. Atunci se opreşte din goana sa şi începe să mediteze mai profund asupra vieţii şi asupra modului în care aceasta ar trebui trăită. Boala ne face să înţelegem mai bine faptul că suntem trecători, că suntem muritori, că timpul trece cu repeziciune sau, mai bine spus, că noi trecem prin timp, uitând de adevăratele valori după care ar trebui să ne ghidăm în cursul vieţii. Boala ştirbeşte sănătatea, “muşcă” din integritatea noastră psiho-fizică şi încearcă să ne zdruncine nădejdea şi credinţa. Boala poate fi privită ca o încercare, ca o trezire a conştiinţei adormite, ca un mijloc de îndreptare a vieţii noastre. Boala poate fi înţeleasă ca pedeapsă, dar această idee nu trebuie să ne conducă la gândul că Dumnezeu este Cel Care îl pedepseşte pe om. omul se autopedepseşte, întrucât – în acest caz – boala survine în urma păcatului. De fapt, boala a pătruns în lume ca urmare a păcatului neascultării (strămoşesc) săvârşit de Adam şi Eva în Grădina Edenului (vezi Facere cap. III). Pentru vindecare, din partea bolnavului se cere o voinţă puternică. La scăldătoarea Vitezda, Domnul Iisus Hristos îl întreabă pe un slăbănog care suferea de treizeci şi opt de ani: “Voieşti să te faci sănătos?” (Ioan V; 6). observăm utilizarea cuvântului voieşti,
ceea ce ne arată că e nevoie de o dorinţă arzătoare pentru tămăduire. Tot aici, Mântuitorul ne mai descoperă o realitate, conform căreia păcatul naşte boala: “Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan V; 14). Păcatul, în genere, înseamnă exces, iar excesul conduce la slăbirea fiinţei noastre şi, implicit, la boală. De pildă, băutura consumată fără măsură duce la beţie, iar
beţia la suferinţă, atât personală, cât şi familială, cauzând dezastre inimaginabile. Mâncarea consumată în exces împinge omul la îmbuibare, iar aceasta cauzează diferite boli, cu grave repercusiuni asupra trupului. Desfrâul slăbeşte întreg organismul şi-l discreditează pe om în faţa celorlalţi, îl destabilizează, îl depersonalizează, deoarece nu mai prezintă încredere, fiind o persoană (sau mai bine spus un individ) nestatornică în gândire şi în sentimente; un om stabil emoţional nu caută “plăcere/satisfacere” în mai multe locuri în acelaşi timp. Exemplele ar putea continua. Prin urmare, se stabileşte o legătură profundă între exces-păcatboală-moarte. Boala netratată la timp este aducătoare de moarte. Mă refer aici atât la boala trupească, cât şi la cea sufletească. Dacă trupul este înrobit de patimi, de vicii, suferă, în egală măsură, şi sufletul. De ce? Pentru că sufletul se manifestă prin trup, lucrează prin trup. Pe de altă parte, dacă trupul este cuprins de o boală, sufletul luptă împreună cu trupul pentru vindecarea acestuia. Trebuie să existe în permanenţă un echilibru între trup şi suflet, iar acest echilibru este iniţiat şi menţinut de o viaţă cumpătată (de măsură, de limită). Sfântul Apostol Pavel este elocvent în această privinţă: “Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni x; 31).

Spuneam că boala poate fi privită ca pedeapsă. Da. Este o pedeapsă pentru păcatele săvârşite, dar noi înşine, prin voinţa noastră liberă, ne atragem această pedeapsă. Dumnezeu permite pedeapsa pentru îndreptarea noastră şi, astfel, pedeapsa se transformă într-o încercare cu rol terapeutic. Asistăm la vindecarea trupului şi a sufletului. Ce paradox! Boala coincide cu vindecarea, cu tămăduirea! Păcatul este cauza, boala este efectul, iar rugăciunea pătrunsă de credinţă aduce ridicarea din patul suferinţei. Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă: “Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei xxI; 22).

În timpul unei boli, ne dăm seama că L-am uitat pe Dumnezeu, că am neglijat sfaturile Sale, că am uitat drumul spre biserica Sa, că rugăciunea şi postul au devenit activităţi mecanice, lipsite de intensitate, că dialogul intim cu Dumnezeu s-a întrerupt. Boala ne ajută să reînnoim comuniunea noastră cu Dumnezeu, ne învaţă să ne rugăm mai stăruitor, având convingerea că Domnul ne aude fiecare suspin, că ne vede fiecare lacrimă şi că dorinţa ne va fi împlinită. Lacrimile ne ajută să trăim mai intens dialogul nostru cu Dumnezeu. Rugăciunea stăruitoare trebuie să fie dublată de credinţa fermă că vom dobândi ceea ce cerem, adică sănătatea, din partea Doctorului suprem al sufletelor şi al trupurilor. Prin boală realizăm ce dar important este sănătatea. Am da orice, orice pentru a o redobândi, am face orice promisiune, am renunţa la orice bun material numai
să fim din nou sănătoşi. Până şi o simplă răceală creează disconfort şi nu-ţi permite să te concentrezi la maximum asupra activităţii pe care o desfăşori. Fiecare om se poate îmbolnăvi; nimeni nu are scutire pe viaţă de la boală. Însă, boala poate fi şi un semn al prezenţei lui Dumnezeu, după cum ne certifică un bătrân din Pateric: “Un bătrân oarecare, deseori se îmbolnăvea. În cursul unui an s-a întâmplat să nu fie bolnav. Bătrânul se mâhnea foarte mult din această pricină şi plângea, zicând: <<M-a părăsit Dumnezeul meu şi nu m-a cercetat!>>” E nevoie de multă tărie de caracter pentru a ajunge la acest nivel, pentru a proceda la o astfel de afirmaţie. Să fii capabil să Îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru boala care s-a abătut asupra ta! De fapt, dacă ne judecăm în mod corect şi avem conştiinţa propriei noastre stări de păcătoşenie, nu ar trebui să fim indignaţi şi revoltaţi în clipa în care suntem încercaţi. De regulă, greşelile se plătesc. De aceea, trebuie să acceptăm şi consecinţele nefaste ale faptelor rele pe care le-am săvârşit. Numai un om corect, vertical poate înţelege în profunzime cele două roluri ale bolii: terapeutic şi pedagogic. Boala reprezintă o componentă a pedagogiei divine, vizând binele nostru ulterior atât pe pământ, cât şi dincolo de moarte, în viaţa care ne aşteaptă.

Pr.dr. Cristian Boloș





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts