More


    Caleidoscop cultural -Elemente tradiționale din istoria muzicală a Japoniei (episodul 3)

    - Advertisement -

    Dacă în episodul precedent am prezentat câteva elemente tradiționale din muzica arabă și am analizat printr – un scurt studiu muzicologic melodia liturgică ”SAINT, SAINT” … care se cântă în Biserica Franciscană ”Saint Antoine De Padoue” din Beirut, azi poposim în Japonia – ”Țara Soarelui Răsare”, un tărâm care ne va surprinde și uimi prin varietatea simbolurilor perene cu trimiteri spre Divinitate, un tărâm unde vom cunoaște alte tradiții cultural – muzicale, interacționând cu diverse culturi și moduri de gândire, oprindu-ne în acest episod asupra perioadei muzicale antice.

    În articolul ”Elemente tradiționale în muzica japoneză”, publicat în nr. 389 din data de 13 septembrie 2012 în Revista Cultura a Fundației Culturale Augustin Buzura, Ion Bogdan Ștefănescu punctează și dezvoltă gradual o analiză muzicologică a muzicii tradiționale japoneze. Astfel ”putem identifica în primul rând caracterul monodic al muzicii tradiționale japoneze, cel mai vechi exemplu de muzică tradițională – migakura – fiind o muzică pentru flaut ce se cânta înainte de începerea unei ceremonii rituale, în scopul purificării locului”. (Ștefănescu Ion Bogdan, Elemente tradiționale în muzica-japoneză, articol apărut în revistacultura.ro / nou/ 2012/09/elemente-traditionale-in-muzica-japoneza/)

    ”Incantația flautului se îmbogățea treptat cu microintervale, sunetul emis fiind un sunet complex, alcătuit din suflu, sunet si armonicele sale”(Ibidem). În ceea ce privește arhitectura contrapunctică și armonică a melodiilor, apogiaturile și glissandele, ele nu au rol ornamental, ci devin gesturi muzicale importante, moduri de manifestare și de trăire a muzicii, neexistând ”o distincție clară între sunet și zgomot, între sunetul determinat și cel nedeterminat; ele se află în permanentă întrepătrundere, creând un sunet complex, al cărui timbru vorbește direct simțurilor și se află într-o permanentă transformare”(Ibidem).

    Observăm cum fiecare sunet își schimbă în continuu intensitatea, culoarea, tipul de vibrato, paleta sa timbrală fiind extrem de amplă, de la sunetul pur, dulce, până la sonorități violente, care pot să înglobeze zgomote.

    Timpul muzical este ”o caracteristică a muzicii japoneze: structura temporală a fluxului sonor este rezultatul suprapunerii de modele temporale, de planuri ritmice foarte diferite, peste pedale; straturile temporale cu evoluții diferite dau naștere unui timp complex, policrom, numit și circular” (Ibidem), pauza, liniștea, având o importanță deosebită, timpul devenind astfel imprevizibil.

    ”Muzica Nô este concepută pe două structuri temporale simultane, dar independente: melopeea flautului, bazată pe ritmul liber, unde fixe sunt doar momentul intrării și ieșirii interpretului și ritmul ansamblului de percuție, rezultat din sincronizarea pe verticală a mai multor structuri ritmice și temporale diferite. Această suprapunere de straturi ritmice și temporale creează un efect complex, ce nu mai poate fi perceput în desfășurare simplă, lineară – acesta este timpul elastic, opusul timpului fix, pulsatoriu” (J.Yuasa, „Time in Music”, World Music Days, Mexic, nov. 1993), elasticitatea sunetului realizându-se din diferențele de pulsații, cu ajutorul pauzelor, al respirației, dar și dinamicii care evidențiază sau estompează un plan sau altul.

    ”În cea de-a doua perioadă muzicală, înflorește un important gen muzical – Gagaku – (secolele VI-X), muzica de curte, ale cărei principii de alcătuire au supraviețuit până în zilele noastre, originile sale întâlnindu-se în muzica tradițională japoneză, dar și în India, Iran și Asia Centrală” (J.Yuasa, „Time in Music”, World Music Days, Mexic, nov. 1993), gen muzical pe care-l vom studia în episodul următor.

    Valeriu Ioan



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img