Este necesară mărturisirea păcatelor? De ce?



Nu există om care să nu păcătuiască. De aceea, Domnul Iisus Hristos a instituit Taina Mărturisirii (a Spovedaniei, a Pocăinţei) care constă în iertarea păcatelor celor ce le mărturisesc şi se căiesc sincer pentru ele. După Înviere, Mântuitorul a suflat asupra Apostolilor Săi şi prin ei asupra tuturor episcopilor şi preoţilor dintotdeauna şi de pretutindeni, zicând: “Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (Ioan XX; 22-23). Înainte, însă, îi asigurase că “oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei XVIII; 18). Referitor la acest aspect, Sfântul Ioan Gură de Aur scria, în tratatul Despre Preoţie, următoarele: “Preoţii locuiesc pe pământ, dar dispun de cer, căci au primit o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor… Căci orice hotărăsc preoţii jos, confirmă Dumnezeu sus…”

În societatea contemporană, omul duce o viaţă agitată. Uneori simte nevoia să-şi descarce sufletul şi atunci aleargă la preot, mărturisindu-se. Alteori îşi deschide sufletul în faţa unui psiholog. Ambele metode dau roade, dar între ele există o deosebire fundamentală, pe care Părintele Teofil Părăian o surprinde foarte bine: “O şedinţă la psiholog este la nivelul omului, o Spovedanie implică harul dumnezeiesc”. Spovedania reprezintă o legătură sufletească profundă şi intimă, care se creează între preot şi credincios, o prietenie unică, în care este prezent în mod nevăzut, dar simţit, Hristos, El fiind Cel Care iartă păcatele în urma dezlegării dată de preot. Credinciosul ştie acest lucru şi tocmai de aceea îşi deschide sufletul cu toată sinceritatea şi seriozitatea în faţa preotului duhovnic, fiindcă mărturisirea lui nu se face numai înaintea omului care poate fi minţit, ci în faţa lui Hristos Dumnezeu, Care pătrunde în inima lui, în sufletul său şi Care nu poate fi minţit.

Păcatele nu pot fi iertate fără mărturisirea lor, afirmă Părintele Dumitru Stăniloae. Domnul nu cere mărturisirea păcatelor pentru că nu le-ar cunoaşte, ci pentru că doar aşa ele pot fi conştientizate, recunoscute, contracarate şi eradicate prin căinţă, prin părere de rău, prin lacrimi. Sfântul Marcu Ascetul scria: “Nimeni nu e atât de bun şi milostiv ca Domnul, dar pe cel care nu se căieşte nici El nu-l iartă”. Asemenea unui judecător şi unui medic, preotul apreciază şi dă sfaturile cele mai indicate pentru vindecarea sufletului, iar canonul (inclusiv oprirea de la Sfânta Împărtăşanie pentru o anumită perioadă de timp) nu are ca scop pedepsirea, ci tămăduirea omului. Preotul îndeamnă la exercitarea virtuţii, a faptelor bune, în detrimentul păcatelor, a viciilor, a patimilor. Tradiţia Bisericii nu cunoaşte păcate neiertabile. Expresia Domnului: “cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate” are un înţeles general, spune Părintele Stăniloae. Sfântul Isaac Sirul zice: “Nu există păcat de neiertat în afară de păcatul nepocăit şi nemărturisit”, iar Sfântul Ioan Gură de Aur consemnează: “Pe Dumnezeu nu-L supără atât păcatele făcute de noi, cât nedorinţa noastră de a ne schimba”. Dacă în Evanghelia după Matei, cap. XII, v. 31-32 se spune că blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta niciodată, de aici trebuie să înţelegem învârtoşarea celor care nu vor să se căiască pentru păcatele lor, ne asigură Părintele Dumitru Stăniloae.

Din cele spuse anterior, remarcăm importanţa deosebită pe care o are mărtursirea păcatelor în vederea dobândirii mântuirii sufletelor noastre. Trebuie să fim conştienţi că doar în urma Spovedaniei ne putem împărtăşi cu vrednicie cu Trupul şi Sângele Domnului, iar hotărârea de a nu mai păcătui suntem datori să o punem în practică, dând dovadă de maximă atenţie şi de multă înţelepciune. Referitor la Împărtăşanie, fără de care nimeni, oricât de curată viaţă ar avea, nu poate moşteni viaţa veşnică, pe când învăţa în sinagoga din Capernaum, Domnul Iisus Hristos a rostit următoarele cuvinte: “Eu sunt pâinea vieţii… Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu… Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el…” (Ioan VI; 48, 51, 54-56).
Sfânta Euharistie (Cuminecătura, Împărtăşania), conform învăţăturii de credinţă, este Taina prin care, sub forma pâinii şi a vinului, creştinul se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Domnului, prezente în mod real prin prefacerea elementelor de pâine şi vin la jertfa euharistică din cadrul Sfintei Liturghii, când Duhul Sfânt Se pogoară asupra lor la invocarea preotului şi la rugăciunile comunităţii. Este cea mai importantă dintre cele şapte Taine ale Bisericii, fiind-că prin intermediul acesteia creştinul se împărtăşeşte cu însuşi izvorul harului, cu Domnul Iisus Hristos întreg, unindu-se cu El, în timp ce prin celelalte Taine primeşte numai harul dumnezeiesc. Împărtăşania este Taina unităţii Bisericii, prin excelenţă: “Că o pâine, un trup suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (I Corinteni X; 17). Toţi creştinii alcătuiesc un trup: trupul lui Hristos (Biserica), la temelia căruia stau cele mai curate sentimente de iubire: “Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând cu toţii să mărturisim: pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”. Numai iubirea constituie liantul cel mai solid dintre oameni şi dintre ei şi Dumnezeu. Numai iubindu-se întreolaltă, oamenii pot să tindă spre divinitate cu inima curată, aşteptând “darea cea bună” şi “darul cel desăvârşit” de la “Părintele luminilor”.

A mânca Trupul Domnului sau pâinea euharistică şi a bea Sângele Său necesită vrednicie, fapt evidenţiat cât se poate de clar de Sfântul Apostol Pavel: “Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi de Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (I Corinteni XI; 27-30). Aşadar, cei care îndrăznesc să mânânce Pâinea vieţii şi să bea Sângele Domnului fără o pregătire corespunzătoare prealabilă, adică fără mărturisirea completă şi sinceră a păcatelor (prin Taina Spovedaniei), însoţită de rugăciune, pocăinţă autentică, post şi acte de milostenie, îşi atrag osândă şi pedeapsă. Cei care se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Domnului cu vrednicie beneficiază de unirea cu Însuşi Iisus Hristos, potrivit afirmaţiei Sale (“Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el”, Ioan VI; 56).

Fiind o hrană duhovnicească, cuminecarea implică iertarea păcatelor, progresul în viaţa duhovnicească, constituind totodată şi garanţia vieţii veşnice, după cum reiese din formula rostită de preot: “Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu (N) cu cinstitul şi sfântul Trup şi Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Amin”. Astfel, credinciosul dobândeşte asigurarea Mântuitorului privind învierea şi nemurirea: “Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan VI; 54). Amin!

Preot dr. Cristian Boloş





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts