Rugăciunea obştească. Biserica, lăcaş de închinare (1)



Pe lângă Rugăciunea Domnească “Tatăl nostru”, creştinul evlavios mai cunoaşte şi alte rugăciuni, precum: “Împărate ceresc”, “Preasfântă Treime”, “Cuvine-se cu adevărat”, “Născătoare de Dumnezeu”, “Crezul”, “Psalmul 50” ş.a., pe care le găseşte în cărţile de rugăciuni tipărite cu purtarea de grijă a Bisericii şi pe care le rosteşte atât în particular, cât şi în cadrul cultului divin public.

Rugăciunea obştească este rugăciunea pe care o fac credincioşii împreună, adunaţi la un loc, cu preotul lor canonic, în anumite locuri şi timpuri şi după rânduielile statornicite de către Biserică. Rugăciunea săvârşită de credincioşi, chiar adunaţi împreună, dar fără preotul care are conducerea lor duhovnicească, nu este adevărată rugăciune de obşte. Rugăciunea obştească are următoarele foloase: 1. îi uneşte pe credincioşi între ei, în dragoste, şi îi apropie şi mai mult de Domnul, după făgăduinţa Sa sfântă: “Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei XVIII; 20); 2. mai mult decât cea particulară, ea înalţă sufletele credincioşilor şi le face să simtă mai mult frumuseţea, măreţia şi puterea sfintelor slujbe; 3. adunându-se la rugăciune în comun, credincioşii sunt îndemnaţi să înlăture şi să uite întâmplătoarele neînţelegeri dintre ei şi să se unească în dragoste către Dumnezeu şi în dragoste creştinească între ei; astfel uniţi, ei sunt mai tari şi mai îndrăzneţi în înfruntarea ispitelor celui viclean, precum şi în învingerea greutăţilor inerente vieţii; 4. prin ea se arată şi în afară unirea cea lăuntrică a credincioşilor, unire prin care toţi fiii Bisericii formează un trup tainic, trupul lui Hristos; de aceea, rugăciunea obştească are multă putere şi aduce mult folos credincioşilor, fiind, îndeosebi, bineplăcută lui Dumnezeu.

Locul în care se săvârşeşte, în mod obişnuit, rugăciunea de obşte este biserica. Fiecare parohie îşi are biserica sa. Biserica este un loc sfânt şi sfinţitor în care se aduce închinare lui Dumnezeu, săvârşindu-se Sfânta Jertfă şi Sfânta Taină a dumnezeieştii Împărtăşanii. De asemenea, tot în biserică se oficiază slujbele bisericeşti mai însemnate, la care iau parte credincioşii, pentru a se ruga împreună, pentru a asculta cuvântul adevărului mântuitor şi pentru a se împărtăşi de bunurile duhovniceşti. Biserica, privită ca locaş de rugăciune, se mai numeşte şi “casa lui Dumnezeu”. Ea se zideşte cu Altarul spre Răsărit, în mijlocul comunităţii, şi, dacă se poate, pe un loc mai înalt, spre a fi vizibilă din toate părţile parohiei. “Păstorul cel bun”, care “îşi pune viaţa pentru oile sale” (Ioan X; 11) este în mijlocul turmei, biserica fiind în mijlocul credincioşilor. Bisericile se zidesc “în formă de cruce” şi “în formă de corabie”. Crucea, cu cele patru braţe, ne învaţă că Biserica adună credincioşii din cele patru părţi ale pământului (de la răsărit, apus, miazăzi şi miazănoapte), iar corabia ne aminteşte că, precum Noe cu familia lui au scăpat de potopul apelor în corabie (Facere, cap. VI-X), tot astfel şi noi, oamenii credincioşi, putem scăpa de potopul păcatelor prin intermediul bisericii.

Înainte de înălţarea Sa la cer, Domnul Iisus Hristos le-a făgăduit Apostolilor că le va trimite puterea dumnezeiască a Duhului Sfânt (Faptele Apostolilor I; 8: “Veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului”), spre a le lumina mintea şi întări voinţa în lucrarea de vestire a Evangheliei, de conducere a Bisericii şi de mântuire a sufletelor. Acest fapt s-a întâmplat în Duminica Rusaliilor, când Duhul Sfânt S-a revărsat asupra Apostolilor, în Ierusalim, în chipul limbilor “ca de foc” (Faptele Apostolilor, cap. II), întemeindu-se Biserica în chip văzut, prin formarea primei comunităţi creştine, în acea zi botezându-se “ca la trei mii de suflete” (Botezul fiind poarta de intrare în Biserică). Astfel, prin lumina, puterea şi lucrarea Duhului Sfânt, Apostolii se întăresc, se sfinţesc, se însufleţesc şi încep lucrarea de mântuire a lumii, vestind Evanghelia şi botezând oamenii în numele Sfintei Treimi, aceştia devenind creştini. Prin urmare, cel dintâi rod al lucrării Duhului Sfânt în lume este întemeierea Bisericii, ea fiind semnul arătării şi lucrării lui Hristos în lume, aşezământul harului, centrul şi izvorul de lumină al darurilor Sfântului Duh, casa Domnului şi lăcaşul cultului creştin din primele ei zile şi până în prezent. Cei dintâi creştini “stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii (Euharistie) şi în rugăciuni… şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu… lăudând pe Dummezeu… iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau” (Faptele Apostolilor II; 42, 46-47). De aici reiese dragostea primilor creştini faţă de Dumnezeu şi râvna lor faţă de Biserică, pe care o cercetau în fiecare zi, deşi nu erau obligaţi de nimeni. De altfel, prima poruncă bisericească ne îndeamnă “să ascultăm cu evlavie Sfânta Liturghie în fiecare duminică şi sărbătoare”, Sfânta Liturghie săvârşindu-se în biserică.

Părţile principale ale unei biserici sunt trei: 1. pronaosul sau tinda; 2. naosul sau nava; 3. Altarul. Însă, adevărata Biserică vie este formată din sufletele credincioşilor, ale căror inimi sunt altare ale Duhului Sfânt, în care răsună, ca nişte clopote în adâncuri, glasul lui Dumnezeu.

Pronaosul (nartexul) este partea prin care se intră în biserică; acolo se păstrează vasul în care se botează copiii (colimvitra, cristelniţa, baptisteriul). În vremea veche, în pronaos stăteau cei care se pregăteau pentru Botez. Deasupra pronaosului se află corul şi turnul sau turnurile bisericii, cu toaca şi clopotele, care ne cheamă, ca nişte glasuri îngereşti, la biserică şi anunţă întâmplările mai însemnate din timpul sfintelor slujbe sau din viaţa parohiei (sărbători, înmormântări). De asemenea, clopotele mai sunt trase şi pe “vreme grea/rea”, spre se a îndepărta norii, dar şi în timp de epidemie ori pandemie, pentru a înlătura boala, cu ajutorul lui Dumnezeu. Turnul/turla bisericii este ca un deget care se înalţă spre Dumnezeu, arătându-ne cerul şi şoptindu-ne: “Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde Se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Coloseni III; 1). În vârful turnului bisericii se află crucea, prin care înţelegem că în biserică este preamărit Iisus Hristos Cel răstignit, Care, prin jertfa Lui, a împăcat cerul cu pământul.
Naosul sau corabia este partea de mijloc a bisericii şi cea mai încăpătoare, aici stând credincioşii la rugăciune. Naosul închipuie lumea văzută şi cerul văzut, dar şi corabia care îi duce pe credincioşi spre viaţa cerească. În corabie, creştinii călători spre patria cerului, plutesc peste valurile vieţii, mântuindu-se de potopul păcatelor. În naos, mai spre Altar, este tetrapodul, pe care, duminică, stă icoana Învierii Domnului, iar la sărbători, icoanele praznicelor şi ale sărbătorilor. Locul din faţa iconostasului, pe unde se face înconjurul cu Sfânta Evanghelie şi cu Cinstitele/Sfintele Daruri, se numeşte solee. La dreapta şi la stânga soleii sunt stranele cântăreţilor, de unde se aduce laudă lui Dumnezeu, prin cântări sfinte. Tot în naos, în partea dreaptă, se găseşte scaunul arhieresc (pe care se aşază arhiereul/episcopul când asistă la sfintele slujbe), iar în partea stângă, amvonul (de unde se rosteşte predica sau cuvântul de învăţătură). Apoi, mai găsim policandre/candelabre (care simbolizează, prin luminile lor, stelele cerului), sfeşnice şi candele, scaune pentru credincioşi, precum şi steaguri sau prapori, după rânduială.

Bibliografie: 1.“Biblia” sau “Sfânta Scriptură”, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti. 2.“Catehism creştin ortodox”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1990, pp. 103-110. 3.“Catehism ortodox”, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, pp. 78-81.

Preot dr. Cristian Boloş





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts