More


    Ispite, ispite…

    - Advertisement -

    „Încercările şi neliniştile vremii au şi ele un rost: ne provoacă la găsirea sensului ce-l avem în Dumnezeu, ca ultim reazem etern al liniştii, iar pe de altă parte ne conduc la găsirea de noi înşine, ca făpturi renăscute în Dumnezeu şi ajunse la libertarea spiritului” – Părintele Arsenie Boca.

    Prin creaţie, omul este un privitor în sus (antropos), spre Dumnezeu. În timp ce animalele privesc în jos, spre pântece, spre ceea ce este material şi perisabil, omul (înzestrat cu raţiune, voinţă liberă şi sentiment) a fost creat să-şi îndrepte privirea spre Ziditor, ţintind mereu spre dobândirea bunurilor care nu se alterează, a comorilor veşnice din cer. Din nefericire, se întâmplă ca omul să-şi schimbe condiţia, întorcându-şi privirea dinspre Dumnezeu spre pământ, lăsându-se înşelat cu uşurinţă de ispitele demonice. Indiferent ce vârstă am avea, vicleanul diavol reuşeşte să ne amăgească. Chiar dacă “umblă, răcnind ca un leu şi căutând pe cine să înghită” (I Petru V; 8), totuşi diavolul nu ne forţează să-i împlinim voia. El lansează ideea atingerii unei plăceri sau al unui succes, la care n-am putea ajunge pe cale cinstită, ne inoculează posibilitatea dobândirii oricărui bun în schimbul săvârşirii unor fapte reprobabile ori ne prezintă răul sub forma binelui.

    Sfântul Vasile cel Mare afirmă că răul nu este altceva decât “lipsa binelui”. Răul devine realitate doar prin voinţa noastră şi, în consecinţă, diavolul are putere asupra noastră dacă îi permitem noi. Mai întâi, lucrează la nivel mental: ne aruncă momeala. În câmpul raţiunii, noi procesăm orice imagine şi orice informaţie care se iveşte. Adesea stăm pierduţi minute în şir, dialogând cu diverse persoane imaginare, fiind purtaţi prin diferite locuri, nesesizând că diavolul este un excelent partener de dialog, un bun filosof, logician şi teolog. Ni se pare că vorbim cu noi înşine, cu “un alt eu”, adresându-ne întrebări şi răspunzându-ne totodată. Acel “alt eu” este diavolul, care ne oferă răspunsuri la toate întrebările pe care ni le ridică existenţa, oferindu-ne soluţii variate la toate problemele, soluţii care, parcă, vin de nicăieri şi care au menirea de a ne îndepărta de Dumnezeu. Părintele Arsenie Boca zice: „Vrăjmaşul, ca să-şi ajungă ţinta fărădelegii, îmbie sufletului ispita întâi, cea prin plăcere, aducându-i momeli plăcute la vedere şi bune la gustare, potrivite cu fiecare putere frântă a sufletului în parte. Deşi înzestraţi cu darurile Botezului, totuşi n-am scăpat de războiul momelilor. Momeala nefiind păcat, e permisă de Dumnezeu să cerce cumpăna libertăţii noastre. Vicleanul are două feluri de momeli, după iubirea omului, care înclină fie spre pierzare, fie spre mântuire. Este şi o <<ispită a mântuirii>>, în care au căzut mulţi înşelaţi, zicând că-s mântuiţi, când de fapt ei n-au săvârşit nici alergarea şi nici după lege n-au luptat. Este şi <<ispita sfinţeniei>>, este şi <<ispita misiunii>> sau a trimiterii de la Dumnezeu, precum este şi <<ispita muceniciei>> (încât în zilele noastre se văd mulţi călători la iad cu Scriptura în mână). În toate aceste ispite cad cei ce ocolesc osteneala, minţile înguste, care spun că nu mai au nimic de făcut, decât să creadă şi să se socotească a fi şi ajuns sfinţenia, misiunea, mucenicia şi celelalte năluci ale minţii înşelate”.

    Astfel, ne complacem în gândurile pe care ni le strecoară cel viclean, le acceptăm, iar de aici urmează alţi paşi pe care suntem nerăbdători să-i parcurgem. O dată ce am consimţit la o plăcere, ne desfătăm cu ea atât cât putem la nivel mental, dar se naşte o nouă poftă, o dorinţă fierbinte de a palpa ceea ce momentan doar ne închipuim. Sugestia părăseşte gândul şi trece la nivelul verbal, apoi la nivelul faptic; transpunem în faptă păcătoasă ceea ce înainte gândeam sau exprimam prin cuvinte. De aici decurge gravitatea acţiunilor noastre: păcătuim pe toate planurile. Nu ne mulţumim să consumăm păcatul în noi înşine, ci abia aşteptăm o ocazie oportună să ne exteriorizăm.
    Uneori, simţim amăgirea diavolului în timp ce dormim, în stare de visare. Sfinţii Părinţi (Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa ş.a.) spun că visul este un ecou al faptelor trăite în timpul zilei sau concretizarea virtuală a unor dorinţe pe care le nutream ziua. Acestea, neputându-se materializa în realitate, capătă contur în sfera imaginarului, în vise. Sigmund Freud scria că visele sunt o proiecţie a realităţii, iar realitatea este o proiecţie a viselor. Cei care cred că toate visele vin de la Dumnezeu, recurg la orice mijloace pentru împlinirea satisfacţiilor visate. Ei consideră că au un gir de la divinitate, întrucât acţionează în virtutea visului avut anterior şi tind să transpună ziua în fapt ceea ce au visat noaptea. Or, aceasta este o amăgire imensă din partea diavolului, căreia mulţi îi cădem victime. Unele vise sunt, într-adevăr, trimise de Dumnezeu, dar e nevoie de discernământ din partea omului, putere care vine din înaintarea sa în bine. Trebuie să fim conştienţi că Dumnezeu este mereu prezent în viaţa noastră şi că nu are neapărată nevoie de vise pentru a ne comunica ceva sau pentru a Se manifesta. Se impune să urmăm pilda Părinţilor experimentaţi în lupta cu cel viclean, care ne recomandă să respingem orice vis şi orice vedenie, chiar dacă avem impresia că vin de la Dumnezeu. Cu siguranţă, Dumnezeu nu Se va supăra, fiindcă El ştie că procedând astfel ne ferim de ispitele celui rău, care este “mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan VIII; 44). Părintele Arsenie Boca spune că Dumnezeu poate îngădui ca pe omul mândru „să-l cerceteze satana luând chip mincinos al lui Hristos şi, grăindu-i cu mare blândeţe, îi trânteşte o laudă cu care-l câştigă fulgerător şi poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea strâmtă şi cu chinuri ce duce la Împărăţie, umblă după <<plăceri duhovniceşti>>. Iată-l cu momeala pe gât. De-acu, după oarecare şcoală a rătăcirii, când încrederea îi va fi câştigată desăvârşit şi îi va fi întărită prin potriviri de semne prevestite, ajunge încrezut în sine şi în hristosul lui, încât şi moarte de om e în stare să facă, întemeindu-se pe Scriptură… De aceea sunt îngăduite încercările, fiindcă numai ele coc sămânţa pe pământ a dumnezeilor după har. Zice un Sfânt Părinte: Ia ispitele şi îndată nu mai e nimeni care să se mântuiască! Războiul ispitelor e focul care lămureşte ce/cine suntem fiecare…”

    În concluzie, dragii mei cititori, trebuie să fim întotdeauna atenţi şi să avem tăria de a alunga orice gând pătimaş, deoarece e mai uşor să smulgi răul din rădăcină până când nu a reuşit să ia amploare. Prin rugăciune şi post, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin voinţa proprie vom rezista cu fermitate ispitelor, asemănându-ne unei stânci din mijlocul mării, care nu se sfărâmă sub loviturile valurilor înspumate.

    Preot dr. Cristian Boloş



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img