Răzvan Roșu este etnologul satmarean plecat sa studieze la Viena. De mic copil asculta povestile spuse de bunicul lui, era fascinat de tot ce insemna traditie, devenind apoi interesat să văda lucrurile si dintr-o perspectivă comparată.
Răzvan, este greu să vorbim despre noi, însă cum te-ai descrie în câteva cuvinte?
Mă iei din prima cu lucruri de astea complicate. După cum ai spus, mai bine m-ar descrie alții. Mă simt mai bine în postura asta în care sunt descris. Poi, ce să spun ca să îți răspund la întrebare? Mă consider un om cât de cât echilibrat sau mai bine zis în căutarea echilibrului. Încă de când eram la școală aveam viziuni proprii, care difereau mult de cele ale restului, ale turmei. Mi-am susținut tot timpul punctul de vedere, în ciuda unor consecințe nefaste care au urmat. Nu îți spun toate astea dintr-o bravadă adolescentină, ci ca să îți arăt doar că am avut curajul mereu să îmi urmez calea pe care am crezut-o că este potrivită pentru mine. Apoi am avut o oarecare perseverență în drumul pe care l-am ales, deși au fost multe obstacole. În rest ce să mai spun ? Sunt un om cu bune și cu rele. Mă preocupă să am relații bune, oneste cu apropiații și mai puțin să mulțumesc pe toată lumea, pentru că după cum zice vorba bătrânească: „Acăr cât i umbla/ Pă tăț nu-i poț împăca/ Ș-acăr cât t-i strădui/ Pă tăț nu-i poț mulțumi.
Cum ai prins drag de tot ce înseamnă tradiție? Când a apărut acestă mare pasiune?
De când eram prunc. Bunicul meu era un foarte bun povestitor și îmi spunea cât de greu se trăia în copilăria lui, în Țara Moților. Iar de la aceste povești a început să mă intereseze istoria familiei noastre, a comunității din care provenim. Așa că am notat aceste povești într-o agendă, pe care o păstrez și acuma, iar mai apoi am dorit și să le înregistrez. După aceea am devenit interesat să văd și lucrurile dintr-o perspectivă comparată. În paralel, această căutare referitoare la trecut mi-a dezvoltat și interesul pentru muzica tradițională. Aveam în jur de doisprezece-treisprezece ani când am urcat prima dată pe o scenă. La început am cântat cu vocea, „cu gura”, cum se mai spunea pe atunci, apoi, rând pe rând, am învățat să cânt muzică moțească la mai multe instrumente tulnic, fluier, dobă, cimpoi, ceteră. Toate acestea nu le-am învățat la o școală sau după note, ci ascultându-i pe oamenii mai în vârstă, în sat, așa cum se învață folclorul. Fapt care se întâmplă din ce în ce mai rar, aproape spre deloc în zilele noastre.
Tinerii de astăzi, crezi că observă aceste lucruri prețioase?
Poi cum să le observe dacă duc o viață cu totul diferită față de cum a fost copilăria noastră. Poate le observă ca pe o curiozitate, dar mai mult decât atât nu au cum să le perceapă. Generația mea a fost ultima care mai prins cele din urmă frânturi ale lumii tradiționale. Încă o mare parte din lumea de atunci trăia după acele norme ale culturii tradiționale, mai ales cei mai în vârstă. Îmi amintesc nunțile acelea simple, dar unde lumea se distra cu adevărat și juca până când răsărea soarele. Și stropeau pe jos să nu se ridice colbul de pe podele. Iar când vine vorba de sărbători, de biserică mi-au rămas întipărite acele fețe smerite, care trăiau cu adevărat în ritual, în sacru. Toate acestea sunt în prezent doar amintiri, ele există așa ca formă, dar esența lor a fost modificată în mod consistent. Însă, în afară de faptul că tinerii știu să facă tot mai puține lucruri practice, eu cred că generația care vine are multe lucruri de spus. Tinerii au un mare potențial, deși au alte preocupări și alte competențe decât cei din generația noastră. În mod paradoxal, văd că sunt unii tineri care intră în contact cu muzica sau cultura tradițională prin intermediul digitalizării. Deci modul în care interferează și interacționează cu tot ce ține de tradiții, cultură tradițională este unul foarte diferit.
Cum se petrece o zi din viața ta?
Depinde dacă este o zi de sărbătoare sau una obișnuită. Dar, de obicei, zilele mele nu prea sunt la fel, ceea ce cred că nu este un lucru rău. Sunt o persoană care încearcă să evite monotonia. Așa că uneori sunt zile în șir pe teren unde fac interviuri cu oamenii, o altă perioadă mă ocup de transcrierea lor, iar când mă satur și de această etapă mă apuc de scris. Între timp sunt implicat și în anumite evenimente sau conferințe. Deci aș putea să spun că sunt un om activ, că nu mă plictisesc. Sunt perioade când lucrez mai bine noapte decât ziua, deci nu am tot timpul același program.
Ce face mai exact Răzvan Roșu, la ce proiecte muncești?
Muncesc la mai multe proiecte în paralel. Unul dintre cele mai interesante proiecte în care sunt implicat este arhiva VLACH (Vanishing Languages and Cultural Heritage) de la Viena, care aparține de Academia Austrică de Științe. Aici încercăm să realizăm anumite colecții cu unele grupuri etnice a căror limbă, muzică sau alte elemente culturale sunt pe cale de dispariție.
Pe lângă acest proiect îmi doresc să valorizez cât mai mult din ceea ce am cules, din ceea ce am cercetat. Am mai multe teme la care lucrez în prezent. Mă ocup de identitatea șvabilor sătmăreni, de modul în care acest grup etnic și-a asumat mai multe identități de-a lungul istoriei. Dar și de modul în care trasarea graniței în 1920 a afectat viața comunităților de la graniță. Pe lângă proiectele de cercetare, mai am și unele muzicale, pe care prefer să le păstrez încă pentru mine.
Ce știu străinii despre România, despre tradițiile noastre?
Unii dintre străini știu mai mult despre țara noastră decât mulți dintre noi înșine. România este o țară frumoasă de vizitat, de cercetat, dar mai puțin de locuit. Sunt multe paradoxuri în România. Cu toate că avem o poziționare bună, reurse, oameni fain, nu reușim nicicum să ne găsim un echilibru, să alegem conducători cum trebuie. Nu se poate ca de 30 de ani încoace să tot dăm vina pe accidente. Ceva nu este în regulă cu noi, pentru că politicienii sunt oglinda poporului. Cât despre tradiții ce să spun ? Ele sunt și nu mai sunt. Lumea nu mai trăiește în ritual, lumea satului tradițional a dispărut. Ea mai este prezentă, în cel mai bun caz, doar prin mâna de bătrâni pe care îi mai avem. În rest văd mult artificial, avantaje materiale și impostură în tot acest domeniu al tradițiilor. Și să ști că de multe ori strănii au mai mare discernământ decât noi, pentru că au alți termeni de comparație.
Ce te supără la oameni?
Nesinceritatea și minciuna, prefăcătoria, loviturile pe la spate cam acestea mă deranjează cel mai mult la semenii mei. În rest pot să zic că sunt destul de tolerant. Dar, mă procup mai mult de mine, nu de ceilalți pentru că și la mine sunt multe de îmbunătățit.
Ce vârstă ți-ai da, dacă nu ai știi câți ani ai? De ce?
Nu știu exact, dar oricum mai mulți decât am. Cred că ține, în fond, de cât de intens trăim și de experiențele pe care le acumulăm. Eu simt că am trecut prin mai multe decât au trecut majoritatea celor de o vârstă cu mine. Poate că are de a face și cu un defect profesional. Din adolescență notez și înregistrez spusele bătrânilor, iar experiențele lor de viață continuăm să trăiască prin mine, chiar dacă ei nu mai sunt. Poate și acest fapt m-a maturizat oarecum înainte de vreme și îmi dă impresia că am trăit mai multe decât anii pe care îi am.
Ce sfat ai da unui copil despre viață?
Ce sfat pot să îi dau? Fiecare trăiește cum poate și cum îi este dat, în epoca în care norocul sau nenorocul să se nască. Cred, însă, că pe lângă bagajul genetic al unui copil educația are un rol foarte important ea ne modelează. Deci doar atât l-aș sfătui să se educe, și în nici un caz în educația formală, oficială din România. Important este ca cei mai mulți dintre semenii noștri să gândească. Iar cam la acest capitol stăm cam prost în ciuda tuturor progreselor tehnologice uimitoare pe care le-am făcut în ultima perioadă.
