Mă întreb: “De ce există invidie între oameni?” Invidia este un semn că ne-am pierdut inocenţa, că înclinarea spre rău din fiinţa noastră a biruit libertatea de a alege binele. Este un semn că am preferat non-existenţa în locul existenţei. Dacă am conştientiza cât rău produce această invidie în sufletul celui împotriva căruia se îndreaptă, probabil că ne-am strădui cât de cât să o evităm. Sau poate că am simţit ce efecte nefaste are asupra psihicului propriu şi acum suntem dornici de puţină răzbunare. Revenim la epoca în care legea Talionului era fundamentală pentru stabilirea echităţii într-o societate bazată mai mult pe teamă decât pe iubire: teamă de Dumnezeu, teamă de om, teamă de diavol, teamă de concurenţă. Uneori, omul, pentru a-şi depăşi semenul şi a ieşi în evidenţă, uită cu desăvârşire de Dumnezeu, se dovedeşte mai viclean şi mai abil chiar decât diavolul, folosindu-se de orice mijloace pentru a atinge un scop, considerat de el ca fiind de o importanţă covârşitoare. Se declanşează o luptă “om contra om”, urmărindu-se decimarea psihică a adversarului. Iar unul dintre aceste mijloace, de care aminteam mai sus, este, cu siguranţă, invidia. De ce există invidie între oameni? Pentru că acum, mai mult ca oricând, este absentă IUBIREA.
Invidia sau pizma sau zavistia constă în părerea de rău pentru binele şi fericirea aproapelui şi în părerea de bine, în satisfacţia diabolică pentru nenorocirea şi suferinţa lui. Invidiosul consideră nenorocirile altora drept fericirea sa proprie, iar fericirea altora drept nenorocirea sa. Pizma se naşte din egoismul ce răbufneşte la contactul omului cu semenii săi, dar rădăcina invidiei se impune a fi căutată în păcatul mândriei, ce cultivă dispreţul faţă de ceilalţi, cel mândru considerându-se a fi superior tuturor din toate punctele de vedere. Pe bună dreptate a scris Fericitul Augustin că “invidia este fiica mândriei”, aceasta întunecând fericirea aproapelui şi dacă pe toţi ceilalţi duşmani îi îmblânzesc binefacerile, pe cel pizmaş şi răutăcios, darul şi binele îl aţâţă mai rău, spune Sfântul Vasile cel Mare. O scurtă parabolă menţionează: “Pentru ce acest om nu este vesel?, au întrebat oamenii pe un înţelept, arătând un om plin de zavistie, care întotdeauna umbla cu o fizionomie posomorâtă şi plângătoare. Pentru că, a răspuns cunoscătorul experimentat al firii omeneşti, ori i s-a întâmplat o nenorocire, ori aproapele său a devenit fericit”.
Invidia este un păcat de moarte pentru că se opune iubirii aproapelui, iubire ce constituie “legea fundamentală a vieţii omeneşti”, după cuvintele scriitorului L.N. Tolstoi. Din invidie izvorăsc ura aproapelui, defăimarea, vorbirea de rău, ocara, înşelăciunea şi chiar uciderea. Este o stare de suflet josnică şi degradantă, care produce multe chinuri lăuntrice celui stăpânit de ea, aşa încât invidiosul îşi poartă pedeapsa cu sine. El, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, îşi face rău lui însuşi înainte de a-l vătăma pe cel pe care îl invidiază, căci vrând să-l piardă pe altul se pierde pe sine însuşi. Una dintre părţile cele mai urâte ale acestui păcat este că apare şi de dezvoltă chiar între prieteni şi apropiaţi, dar şi între cei care exercită aceeaşi profesie. Prin intermediul invidiei, diavolul reuşeşte să semene discordia între fraţi, între părinţi şi copii, între cei mai buni prieteni. “Invidia este boala prieteniei”, zice Sfântul Vasile cel Mare. Vorbind despre nocivitatea zavistiei, Sfântul Ioan Gură de Aur se exprima astfel: “Aşa e patima aceasta pierzătoare de suflet; nu se opreşte până ce nu aruncă în prăpastie pe cel cuprins de patimă, până ce nu-l face de ucide. Invidia e rădăcina crimei. Aşa s-a întâmplat la început cu Cain şi cu Abel”.
În Sfânta Scriptură avem numeroase cazuri de persoane care au căzut pradă pizmei, ajungând până la omucidere: diavolul şi protopărinţii noştri Adam şi Eva (Facere cap. III), Cain şi Abel (Facere cap. IV), fiii lui Iacov şi fratele lor, Iosif, pe care l-au vândut (Facere cap. XXXVII), regele Saul şi tânărul David (I Regi cap. XVIII-XXVI). Însuşi Domnul Hristos a fost condamnat la moarte din cauza invidiei adversarilor Săi, fapt recunoscut de Pilat din Pont, care “ştia că din invidie L-au dat în mâna lui” (Matei XVII; 18). Invidia contrazice bunătatea lui Dumnezeu, Care poartă de grijă tuturor fiinţelor, fie bune, fie rele: “… fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei V; 45). Totodată, ea se împotriveşte iubirii aproapelui, care cere să ne bucurăm de binele acestuia: “Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng” (Romani XII; 15).
Sfântul Isaac Sirul scrie cu amǎrǎciune: “Cine a dobândit zavistia, acela a dobândit, o dată cu ea, pe diavol”. Diavolul a semănat acest păcat pe pământ de la început, perpetuându-se până în contemporaneitate. Stăpâniţi fiind de invidie (într-o măsură mai mare sau mai mică), nu suportăm gândul că cineva poate fi la fel de sau mai capabil decât noi. Un chin lăuntric îşi face loc în fiinţa noastră ori de câte ori aproapele are o reuşită în viaţă. În loc să ne bucurăm pentru succesul lui, îi dorim răul. Şi se folos mai au, în aceste circumstanţe, rugăciunea, postul, milostenia şi toate celelalte fapte bune pe care le săvârşeşti, dacă sufletul tău nutreşte ură şi invidie faţă de propriul frate? Fiecare semen este un frate al nostru. Cum sperăm că vom dobândi iertare din partea lui Dumnezeu, din moment ce ştim clar că El ne porunceşte să ne iubim aproapele cu aceeaşi intensitate ca pe noi înşine? Şi apoi, ne întrebăm: de unde provine ura? Din pizmă. “Invidia şi ura, consemna La Bruyère, se unesc mereu şi se întăresc una pe alta în aceeaşi persoană”. La originea multor nenorociri, pizma are o contribuţie esenţială, dar nu lucrează individual, ci în colaborare cu lăcomia, minciuna, făţărnicia, prefăcătoria, împreună străduindu-se să împrăştie răutatea în lume. Reuşita lor depinde de alegerile pe care le facem noi în viaţă.
Cunoscând ce este invidia şi ce consecinţe dezastruoase are pentru noi, pentru relaţiile noastre cu Dumnezeu şi cu semenii, este firesc să ne întrebăm: cum putem înlătura acest păcat, care distruge unitatea creştinilor, a familiilor noastre? Iar răspunsul este unul singur: prin IUBIRE. Prin DRAGOSTE. Parcă Ovidius se adresează fiecărui invidios: “De vrei să fii iubit, fii vrednic de iubire”, fiindcă dragostea atrage dragoste. Invidia se poate vindeca numai prin trezirea şi menţinerea în suflet a dragostei pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. “Dragostea, scria Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa întâi către Corinteni, cap. XIII, îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare; dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”.
În calitatea noastră de creştini, “lepădând toată răutatea şi tot vicleşugul şi făţărniciile şi pizmele şi toate clevetirile, ca nişte prunci de curând născuţi, să dorim laptele cel duhovnicesc şi neprefăcut, ca prin el să creştem spre mântuire, de vreme ce am gustat şi am văzut că bun este Domnul” (I Petru II; 1-3). Cel ce-şi iubeşte aproapele cu sinceritate, nu poate să-l invidieze, să-i gândească răul, să-l determine să sufere şi, mai ales, nu suportă nici măcar gândul că ar putea suferi vreodată. Pilda Sfântului Ioan Botezătorul să ne stea mereu în minte. Acesta nu s-a tulburat în inima sa auzind că faima Mântuitorului creştea. Dimpotrivă. Cu glas smerit le spune ucenicilor: “Acesta trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan III; 30). Să cerem ajutorul Bunului Părinte Ceresc ca să ne izbăvească de cumplitul păcat al invidiei, ştiind, după mărturia Sfintei Scripturi, că invidioşii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (Galateni V; 21).

Preot dr. Cristian Boloş

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here