More


    INCURSIUNI ÎN LUMEA UNIVERSULUI UMAN – OMUL – ÎNTRE FRĂMÂNTAREA SINELUI ȘI HRISTOS OM – DUMNEZEU

    - Advertisement -

    Avem nevoie de repere sigure în drumul de multe ori anevoios, spre luminița de la capătul acestui tunel numit VIAȚĂ. Avem nevoie de sprijin din partea celorlalți, a societății, vecinilor, prietenilor și ”ne hrănim” cu momentele în care suntem înconjurați de afecțiunea celor din jur.

    Dar realitatea vieții nu este întotdeauna simplă și prietenoasă … diferitele ocazii neplăcute picurându-ne în suflete veninul descurajării și dezolării. Susțineam săptămâna trecută că … ”virusul ariciului șmecheraș” a influențat în decursul vremurilor personalitatea individului istoric, iar literatura istoriei umane este plină de demascări ale înşelăciunii care pretinde să garanteze identitatea creştinului fără experimentarea alergării, a propriului sacrificiu, iar asemenea ”ariciului” societatea umană – de consum (nu vorbim aici despre capitalizarea economico – financiară a societății, ci despre tendința omului contemporan de a-și capitaliza existența) este mereu pregătită să ofere soluţii de principiu, dar nu-şi ia în serios apartenenţa la istorie şi propria sa relaţie cu propriii indivizi, deşi pretinde că este în slujba lumii.

    Am devenit din ce în ce mai egocentriști, fricoși … și izolați de noi înșine și de aproapele.

    Care ar fi soluțiile pe care le-am putea pune în aplicare, pentru a deveni OAMENI – CREȘTINI? Ce dorește Dumnezeu de la mine / noi … ce trebuie să facem pentru a ne regăsi identitatea de FII AI TATĂLUI?

    Conciliul Vatican al II – lea solicită ca noi oamenii să-L punem pe Cristos în centru, să exprimăm prin propria viață, relaţia dintre uman şi Cristos.

    Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană ”GAUDIUM ET SPES”, proclamă că Isus Cristos este realizarea (împlinirea) deplină a umanului, iar ” „Cristos, noul Adam, prin însăşi revelarea misterului Tatălui şi al iubirii acestuia, îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii. (…) Cum în el natura umană a fost asumată fără a fi nimicită, prin însuşi acest fapt ea a fost înălţată şi în noi la o demnitate sublimă. Căci, prin întrupare, însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a unit, într-un fel, cu orice om. A lucrat cu mâini omeneşti, a gândit cu minte omenească, a voit cu voinţă omenească, a iubit cu inimă omenească.” (Gaudium et Spes 22)

    ”Pentru un creştin nu este suficient să existe ca om. El este chemat să trăiască ca om în Hristos.” (Pr. Prof. Dr. Mihai Tegzeș)

    Pentru a ajunge ca să trăim în Hristos, avem nevoie de un parcurs comun cu EL, un dialog continuu … de la inimă la INIMĂ … și de o intrare a propriei vieți în Misterul Vieții Sale. Nu putem să spunem că-L iubim pe Dumnezeu, atâta timp cât trăim departe de EL și nu facem niciun efort de a ne apropia.

    Pentru creștin, imitarea lui Cristos nu constă doar în a repeta gesturi sau comportamente concrete

    Cine – L iubește pe Dumnezeu, trebuie să-L considere o Persoană vie, să-şi însuşească logica Sa, să se lase convertit de perspectiva Sa, a privi omenirea cu ochii Lui; iar Urmarea lui Cristos se însuşeşte prin citirea, cunoaşterea şi trăirea constantă a Cuvântului, pentru a dobândi aceeaşi intenţie, cea a lui Isus, pentru că: „Bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor şi ale tuturor celor care suferă, sunt şi bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa ucenicilor lui Cristos şi nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor” (Gaudium et Spes 1).

    Această trăire a sfințeniei Lui Dumnezeu a fost și este rezervată numai unei categorii speciale de oameni? Care este măsura FIULUI LUI DUMNEZEU de a-și alege și trimite apostoli în întreaga lume?

    Oare morala creştinilor diferă întru totul de cea a necredincioşilor? Conciliul Vatican al II -lea nu doreşte să ofere o cale ce poate fi parcursă doar de creştini şi o alta ce poate fi străbătută numai de necreştini, ca şi cum ar exista un ethos diferit pentru ambele categorii de persoane.

    În realitate, creştinii trăiesc valori morale pe care şi necreştinii pot să le cunoască. ”Gaudium et Spes” arată la capitolul 16 valoarea conştiinţei ca loc sacru pentru fiecare om … un loc unde Dumnezeu se îngrijeşte şi de necredincioşi: Spiritul Său este prezent peste tot şi continuă să cheme – prin darul conştiinţei – la mântuire.

    Este posibilă construirea Împărăţiei lui Dumnezeu chiar şi fără o conştiinţă declarată: trebuie să ne dea de gândit că în Capitolul 25 al Evangheliei după Matei, gesturile de caritate sunt considerate ca fiind făcute lui Hristos de către cei „binecuvântaţi” deşi nu au avut o conştiinţă explicită.

    Care ar fi ”ingredientul” sigur la formarea și dezvoltarea Împărăţiei lui Dumnezeu în astfel de timpuri?

    Caritatea care se naște din Iubire este rodul cel mai matur al vocaţiei creştine. Ea se arată în iubirea faţă de Dumnezeu, acea caritate care ia în grijă viaţa lumii, după modelul Lui Hristos. De aceea, individul nu se mântuieşte în baza experienţei morale, ci moralitatea personală capătă o dimensiune socială, caritatea depășind orice fel de bariere etnice, religioase, politice etc. … adresându-se lumii întregi, ca realitate pentru care Hristos şi-a dăruit viaţa.

    Valeriu Ioan



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img