Pentru sătmăreni, ziua de 19 Aprilie 1919 este un fel de 1 Decembrie “mai mic”, pentru că aceasta este ziua când orașele Satu Mare şi Carei erau eliberate și astfel a fost posibilă instaurarea administraţiei românești.
Pentru românii din nordul Transilvaniei, actul de le 1 Decembrie 1918, nu a avut urmări imediate, dimpotrivă, a constituit un calvar din cauza faptului că zona era încă sub ocupaţie ungară, conducătorii maghiari şi secui opunându-se unirii prin orice mijloace, inclusiv, şi mai ales, prin urmărirea, anchetarea şi pedepsirea participanţilor la Marea Adunare. Au avut loc asasinate, crime în masă, schingiuri şi orori, într-un cuvânt teroare. În aceste condiţii, la Budapesta a apărut o Republică Sovietică Ungară, care a funcţionat între 21 martie şi 6 august 1919, sub conducerea lui Bela Kun. Însă acţiunile antiromâneşti de blocare a realizării de facto a unirii Transilvaniei cu România au început şi s-au derulat şi înaintea instalării acestuia la conducerea Ungariei.
Astfel, au fost semnalate cazuri în care trupele regulate maghiare au atacat localităţi, în special din Arad, Bihor şi Satu Mare, încă în perioada în care contele Karoly era preşedintele guvernului ungar. acesta refuzând să-şi retragă trupele din zonă, profitând de convenţia din 13 noiembrie 1918 considerând Mureşul “linie de demarcarcaţie într cele două state”.
În urma protestelor româneşti, a fost mutate linia de demarcaţie pe aliniamentul căii ferate Satu Mare – Oradea – Arad, luându-se în acelaşi timp măsuri de contracarare, sprijinite de bravul general Traian Moşoiu, precum reorganizarea jandarmeriei şi poliţiei în Ardeal, pregătirea armatei şi întocmirea planului de operaţiuni. Ulterior, fiind considerat prea tânăr, la comanda trupelor române din Transilvania este numit generalul Gheorghe Mărdărescu, și el un mare comandant de oști, dar românii ardeleni au rămas cu sufletul alături de viteazul general Moşoiu, care a devenit „simbolul dezrobirii, naţiei româneşti”.
Pe acest fond şi-a făcut apariţia la cârma destinelor ţării vecine Bela Kun şi aşa zisa sa armată bolşevică, gata să anihileze şi să înece în sânge orice tentativă a românilor ardeleni de a se organiza şi integra în noua şi adevărata lor ţară, Prevăzând ofensiva maghiară, dispozitivul român era întărit la flancul drept pentru împiedicarea înaintării agresorului spre Cluj şi declanşarea contraofensivei, prin acţiuni frontale şi manevra flancului stâng. În dimineaţa zilei de 16 aprilie, practic, armata română a trecut la contraofensivă pe un front de 200 km lungime. După numai 4 zile, la 20 aprilie, armata română a atins aliniamentul Oradea-Carei-Satu-Mare, apoi, în ciuda unei rezistenţe îndârjite, a alungat Armata Roşie Ungară peste Tisa, restabilind frontiera în conformitate cu decizia de la Alba Iulia.
În ziua de 16 aprilie 1919, ora 3:30 dimineaţa, armata noastră ia ofensiva. Lovitura de trăsnet dată de grupul generalului Moşoiu numit la comanda grupului nord care a acționat în zona noastră, a zdrobit rezistenţa inamicului, care a luat-o la fugă. Prin lupte îndârjite, înaintarea a continuat zi cu zi, aşa că în ziua de 19 aprilie trupele române, luând o considerabilă pradă de război şi un mare număr de prizonieri, au atins linia: Tisa – Uylak – Sătmar – Careii Mari -Aleşd – Beiuş, după cum scria presa vremii.
Armata română eliberează Satu Mare şi Careii la 19 aprilie, Oradea şi Salonta la 20 aprilie, Debreţin la 23 aprilie, pentru ca la data de 1 mai 1919 să se stabilizeze frontul de-a lungul Tisei.
Numai că, armata comunistă ungară nu a acceptat situaţia reală şi atacă din nou România, pe Tisa, în iunie 1919, cu scopul de a recuceri toate provinciile care au aparţinut Ungariei. Această ofensivă se prăbuşeşte, tot datorită efortului armatei române, care a reluat contraofensiva în 26 iulie 1919. Trupele române au înfrânt şi respins trupele ungare peste Tisa, le-a capturat, iar la 4 august 1919 au ocupat Budapesta, „arborând opinca pe Parlamentul ungar”, şi Béla Kun demisionează.
Între timp, la Szeged, Horty Miklós se pregătea pentru preluarea puterii, devenind, la 14 noiembrie 1919, conducătorul temporar al Ungariei (cu cât sacrificiu pentru românii ardeleni! ), iar Bela Kun, fugar în Austria, este luat prizonier, fiind „recuperat” ulterior de ruşi.
Trebuie să subliniem că aceste reuşite ale Armatei Române au „provocat”, printre alte multe realizări româneşti, cum ar fi: prima prezenţă a familiei regale la Carei şi Satu Mare, 24-25 mai 1919, atribuirea numelui marelui poet naţional actualului Colegiu Naţional „Mihai Eminescu” din municipiul Satu Mare, ridicarea statuii marelui luptător pentru cauza românilor ardeleni, dr. Vasile Lucaciu, dar mai ales a Monumentului Ostaşului Român (devenit al Eroului Necunoscut), care a „dispărut” în fatidicul an 1940.
Dar iată ce se scria în ziarul „Satu Mare”, din 30 aprilie 1924, despre aceste evenimente: „…sunt 5 ani de când, într-o splendidă zi de primăvară, cu raze calde şi cer albastru, bicicliştii armatei române îşi fac apariţia maietuos pe piaţa centrului. Trupele române nu veneau numai să revendice un pământ al lor, dar veneau şi cu misiunea sfântă de a scăpa populaţia oraşului de aspra stăpânire bolşevică. Peste tot au fost primiţi ca armată desrobitoare. După ciclişti, au sosit trupele de cavalerie în frunte cu generalul Davidoglu. Tot aici, în piaţă, o delegaţie a oraşului a ieşit întru întâmpinarea armatei, arătând impunătorului general că, cetăţenii vor da dovadă de cea mai desăvârşită supunere… Trupele din Satu Mare au prăznuit Sfântul Paşti laolaltă cu trupele formate în cea mai mare parte din români tocmai de pe ţărmurile legendarei Dunări sau din vesela Moldovă. Se întâlniseră frate cu frate într-o dulce armonie. Se regăsiseră acei despărţiţi deolaltă secole!”
Sursa: Eroii Neamului – Colonel (r) Voicu Şichet
Nicolae Ghișan
