More


    Lupta din gând

    - Advertisement -

    “Am văzut pe Domnul!”, exclamă Apostolii într-un glas. Aceste cuvinte răsună ca un ecou în mintea Apostolului Toma, tulburându-l: “Cum să-L vadă pe Domnul? Chiar eu, cu ochii mei, am fost martor la toate pătimirile Sale, până la răstignirea pe Cruce, când, răstignit între doi tâlhari, Şi-a încredinţat sufletul Părintelui Ceresc. Iosif din Arimateea, <<cel cu bun chip>>, I-a coborât trupul de pe Cruce, de pe acest <<pat al morţii>> şi L-a aşezat în mormânt nou, înfăşurându-L în giulgiu, ungându-L cu miresme. O lespede grea de piatră a fost prăvălită pe uşa mormântului, păzit cu străşnicie de soldaţi. Cine ar fi putut scăpa nevătămat dintr-un asemenea loc? Apoi, cum să intre prin uşile încuiate? Câte gânduri mă frământă! Am suferit atât de mult când a murit. Sufăr şi acum. Doream să mor şi eu o dată cu El. Însă, o nădejde a prins să încolţească în sufletul meu: a Învierii Sale. Şi fraţii mei spun că L-au văzut înviat. Cât de mult aş fi vrut să fiu şi eu de faţă! Parcă-L văd în mijlocul lor, întinzându-le mâinile străpunse de piroane, îmbrăţişându-i cu dragoste, sărutându-i şi arătându-le coasta împunsă de suliţă, încă sângerânde. Ce mult aş fi dorit să-L sărut, să-I sărut locurile prin care s-a vărsat scump Sângele Său, din care bând oricine se va mântui! I-a binecuvântat, zicând: <<Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi>>. Ce bucurie fără de margini! Pe urmă, suflând asupra lor, a adăugat: <<Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute>>. În aceste momente sublime a instituit Învăţătorul Taina Preoţiei şi Taina Spovedaniei. Cum m-am putut lipsi de o asemenea prezenţă şi binefacere dumnezeiască? Plâng amarnic. Cred din toată inima că a înviat. Doar El ne-a spus că după trei zile va învia. Dar am nevoie de o certitudine. Doresc să-L văd şi eu aievea, să-I mângâi rănile prin care m-a vindecat de durere, de păcate şi de fărădelegi. Vreau să văd, cu ochii mei, semnul cuielor în mâinile Lui, să pun degetul şi mâna în coasta Lui”.

    A trecut o săptămână de frământare lăuntrică. “Oare, de ce întârzie Domnul să mi Se arate? Multă lume spune că L-a văzut, iar eu, ucenicul Lui, am fost lipsit de această fericire”. Este din nou duminică. Se înserează. “Suntem adunaţi toţi într-o casă, <<de frica iudeilor>>, care nu puteau accepta realitatea evidentă: că Hristos a înviat. Fraţii mei, Apostolii, sunt cuprinşi de o mare mângâiere şi bucurie. Îl văzuseră pe Domnul. În schimb, pe chipul meu se putea citi tristeţea. Poate că Iisus nu mă mai iubeşte. Poate că Şi-a întors faţa de la mine. De ce m-am îndoit? De ce nu am crezut spusele fraţilor mei? Doamne, cât aş vrea să mă ierţi! Cât aş vrea să mă învrednicesc şi eu de vederea Ta, de harul Tău! Te-am părăsit, Doamne; să nu mă părăseşti. Am ieşit de la Tine; ieşi în căutarea mea. Du-mă la păşunea Ta cea duhovnicească. Numără-mă din nou între oile turmei Tale preaalese”. Tensiunea din sufletul său creştea. Pe neaşteptate, Cineva intră în casă. Intră prin uşile încuiate. “Este Iisus. Este Învăţătorul meu adorat. Este exact aşa cum Îl ştiam: înconjurat de slavă. Se aşază în mijlocul nostru şi cu glasul Său cald, plin de blândeţe, zice: <<Pace vouă!>> El e Împăratul păcii. Ne-a adus pacea Lui, mântuirea Lui. Deodată tresar. Mi se adresează: <<Toma, adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna Ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios>>. Îmi citise gândurile. Izbucnesc în lacrimi. Lacrimi de bucurie. Mai aveam nevoie să-L ating pemtru a mă convinge? Prezenţa Sa îmi dă fiori şi-mi este de ajuns. Mai aveam nevoie de o altă dovadă a dumnezeirii Sale? Ştiam că a înviat, dar doream să-L văd şi eu. Iisuse, ai venit în căutarea mea. Îţi simt bunătatea, puterea şi iubirea. Cum aş putea să mă mai îndoiesc vreodată de Tine? Nu Te voi părăsi niciodată. Te iubesc, <<Domnul meu şi Dumnezeul meu!>> Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”. Atunci Domnul conchide: “Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (a se vedea Ioan cap. XX ; v. 19-31, Duminica a doua după Paşti, a Sfântului Apostol Toma).

    Am văzut câte gânduri l-au măcinat pe Sfântul Apostol Toma până când a ajuns la vederea Învăţătorului său înviat. Dar, oare, de unde vin şi cum intră în mintea şi inima omului unele gânduri rele, necurate şi hulitoare cu privire la Însuşi Domnul Dumnezeu, la Maica Domnului sau la Sfinţii lui Dumnezeu, mai ales în vremea rugăciunii? Cum ne putem noi izbăvi de aceste gânduri pierzătoare de suflet? Omul se află întotdeauna într-un dialog. Partenerul său poate fi Dumnezeu sau diavolul. Dacă omul refuză prezența mântuitoare a lui Dumnezeu, locul Său este ocupat de diavolul, care ne pătrunde cu abilitate în minte, în inimă, în suflet (I Petru V; 8), în întreaga noastră fiinţă, conducându-ne spre pieire. Însă, stă în puterea noastră să ne opunem. Orice gând rău poate fi alungat şi înlocuit printr-un gând bun. Momeala (ispita) pe care ne-o aruncă diavolul prin intermediul gândurilor nu este păcat. Ea devine păcat în momentul în care o transpunem în cuvânt și în faptă, primejduindu-ne sufletul. Toţi îl simţim pe cel viclean cum încearcă să ne amăgească prin gând, propunându-ne o stare de fericire sau împlinire pe care n-am putea s-o ajungem niciodată pe căi cinstite. Chiar şi Sfinţii au avut astfel de ispite şi toată viaţa lor a fost o luptă neîncetată cu amăgirile și cursele diavolului. Însă, ispitele sunt îngăduite (permise) de Dumnezeu pentru îndreptarea noastră şi fără ele nu ne putem mântui. Prin intermediul ispitelor se verifică tăria noastră de caracter, stăruinţa noastră în bine. După cum nu putem împiedica vântul să nu sufle, tot aşa nu putem opri năvala gândurilor, zice Avva Pimen. Cu toate acestea, diavolul nu ni se impune. El ni se propune. Alegerea ne aparţine. Responsabilitatea ne revine. Diavolul devine victorios când sugestia lui coincide cu acțiunea noastră.

    Mulţi ne plângem că în timpul sfintelor slujbe din biserică sau în timpul rugăciunii mintea ne hoinăreşte prin diferite locuri. Gânduri necuviincioase ne tulbură. Nu mai avem răbdare. Nu avem linişte. Simţim cum diavolul ne poartă cu gândul departe, ne cufundă în plăceri, tocmai când rugăciunea ar trebui să fie mai fierbinte. Fără să ne dăm seama alunecăm; dar nu ne nici împotrivim. Diavolul ne-a cucerit. Ne-a distras atenţia. De fapt, chiar acesta e rolul lui: să ne arunce momeala. Nu e vina lui că noi am acceptat-o, ci a noastră. Degeaba îl acuzăm. Am capitulat prea uşor, iar diavolul a ieşit biruitor. Când suntem în biserică se cuvine să lăsăm la o parte orice altă preocupare și să ne concentrăm atenţia asupra rugăciunilor, cântărilor, predicilor, dar mai ales asupra Înfricoşătoarei Taine, care se săvârşeşte în Sfântul Altar, unde Fiul lui Dumnezeu Se jertfeşte în chip nesângeros, din dragoste, pentru fiecare.

    Mintea care rătăceşte trebuie să fie făcută fermă şi trează. Întărirea minţii este o lucrare de voinţă. Datoria noastră, ne îndeamnă Părintele Dumitru Stăniloae, este aceea de a veghea mereu asupra gândurilor care apar în câmpul conştiinţei, ca să fie eliminat de la apariţie gândul oricărui păcat. Îndepărtând gândurile rele și necurate vom evita săvârșirea păcatelor, întrucât fiecare păcat își are originea în gând. În clipele în care vin ispitele, iar gândurile rele ni se apropie de inimă, să ne ridicăm mintea prin rugăciune spre Dumnezeu, strigând din adâncul sufletului, asemenea Sfântului Toma: “Domnul meu şi Dumnezeul meu, nu mă lăsa! Vino în ajutorul meu. Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”

    Preot dr. Cristian Boloş



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img