More


    PREDICA DE PE MUNTE – IUBIREA VRĂJMAŞILOR (LUCA VI; 31-36)

    - Advertisement -

    “Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca VI; 31).

    Predica Domnului Iisus Hristos este o predică a iubirii. Faptele Domnului Iisus Hristos reprezintă manifestarea iubirii. De altfel, Domnul Însuşi este Iubirea prin excelenţă. Sfânta Treime, afirmă Părintele Dumitru Stăniloae, este structura supremei iubiri.

    Iubirea este liantul care asigură unitatea şi stabilitatea unei familii. Bărbatul şi femeia întemeiază familia, deoarece iubirea îi călăuzeşte spre Sfântul Altar în vederea săvârşirii Tainei Cununiei. Copiii care se nasc în cadrul familiei constituie rodul iubirii dintre cei doi soţi, care devin mamă şi tată, iubirea comunicându-se de la o persoană la alta, fiind deplină în comuniunea familiei. Activitatea pe care o desfăşurăm în cadrul societăţii este, de asemenea, o expresie a iubirii faţă de semeni şi faţă de munca pe care o prestăm. Fiecare activitate trebuie să fie pătrunsă de emoţie. Emoţiile ne ajută să trăim cu intensitate fiecare acţiune pe care o întreprindem. Emoţiile ne ajută să transmitem în afară iubirea care ne stăpâneşte în interior. Fără emoţie nu poţi transmite emoţie şi, ca atare, nu poţi atinge inima, care este un receptacul al iubirii. Prin urmare, pot spune că iubirea dă naştere activităţii noastre, că iubirea este cea care o susţine şi că tot în iubire se sfârşeşte sau se împlineşte. Omul se naşte din iubire şi prin iubire, trăieşte în legea iubirii şi prin moarte pătrunde în comuniunea iubirii veşnice, fiindcă ajunge la Dumnezeu, Care este Iubire (I Ioan IV; 8).

    Creştinul, adică omul care Îl urmează pe Hristos, trebuie să fie un om al iubirii. Indiscutabil. Însă, nu este chiar atât de uşor să iradiezi mereu iubire în jurul tău dacă stăm să ne gândim că lumea în care trăim se lasă mai repede ademenită de păcat decât de virtute. Omului societăţii secularizate i se pare că îi este mai uşor să facă rău decât să facă bine. Există oameni care – pătrunşi fiind de sentimente de iubire – luptă pentru a face bine altora, fără niciun interes. La polul opus, există oameni care – împinşi fiind de invidie – se străduiesc să le provoace altora suferinţe. Îmi place enorm constatarea lui Esop: omul poartă pe umeri doi desagi: în cel din faţă, pe care îl are mereu înaintea ochilor, se află greşelile semenilor, iar în cel din spate, pe care nu-l vede, se află propriile greşeli. Această constatare este cât se poate de actuală. Să nu pierdem din vedere avertismentul Mântuitorului: “Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei VII; 1). Totodată, să nu ignorăm regula de aur a creştinismului enunţată de Domnul: “Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca VI; 31). Această lege (regulă) îşi are un corespondent excepţional în înţelepciunea poporului: “Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!” Fericitul Augustin exclama: “Iubeşte, şi fă ce vrei!” Dacă iubeşti cu adevărat nu poţi gândi răul nimănui, nu poţi face rău nimănui, nici măcar nu suporţi gândul că semenul tău ar putea suferi ceva.

    Sublimă este Legea iubirii! Este o artă să trăieşti în conformitate cu această lege. Este o artă să deprinzi această artă. Ovidius spunea: “De vrei să fii iubit, fii vrednic de iubire”. Această lege nu te obligă la nimic. Tu trebuie să ai iniţiativa săvârşirii binelui. Dumnezeu te va ajuta întotdeauna să perseverezi pe această cale a binelui, cale care conduce la iubire/Iubire. Legea iubirii presupune dăruirea. Să ai puterea de a iubi fără a aştepta iubire din partea celuilalt, să ai puterea de a dărui fără a aştepta o răsplată din partea celuilalt. Un astfel de comportament te introduce în ceata fiilor lui Dumnezeu: “Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi” (Luca VI; 32-35).

    A da cuiva ceva împrumut, presupune a avea acel ceva şi a te putea dispensa de acel ceva. Dacă nu ai avea, nu ai putea împrumuta. Aşadar, dacă vrei, dacă poţi da şi poţi trăi fără ceea ce dai, nu ar mai trebui să aştepţi să primeşti ceea ce ai dat. Mulţumirea pe care o ai constă în bucuria pe care i-o provoci celui pe care l-ai ajutat şi în faptul că vezi că ceea ce i-ai dat îi este de folos în viaţă. Cel care îţi cere ceva, are nevoie de ajutorul tău. Altfel, nu ar cere, nu ar apela la tine. Trebuie să ne bucurăm că putem dărui şi că nu suntem în situaţia de a cere. Însă, oricând putem ajunge şi noi în ipostaza de a cere ceva cuiva.

    În clipa în care săvârşim o faptă bună nu trebuie să aşteptăm răsplată din partea celui pe care l-am ajutat. Răsplata o vom primi – cu siguranţă – din partea lui Dumnezeu, Care nu rămâne niciodată dator şi Care apreciază la adevărata sa valoare fiecare faptă bună. În egală măsură, Dumnezeu apreciază şi gândul curat (intenţia) care ne-a călăuzit în săvârşirea faptei. O faptă bună izvorăşte întotdeauna dintr-un gând bun, dintr-o inimă curată. Totodată, nu trebuie să aşteptăm laude din partea celor din jur pentru binele înfăptuit. Aprecierile vin în momentul în care realizezi binele, dar se impune să fim foarte vigilenţi ca nu cumva aceste aprecieri să ne conducă subtil spre mândrie.

    Ar fi bine ca societatea actuală să se conducă după Legea iubirii. Dumnezeu ne cere să-l iubim pe aproapele nostru, care ne poate fi frate, rudenie, prieten, vecin, cunoscut. Aproapele este fiecare semen de-al nostru, fiecare persoană care are nevoie de prezenţa noastră în viaţa sa. Fiecare om este creat după chipul lui Dumnezeu şi tinde – prin strădanie personală – să ajungă la asemănarea cu El, la mântuire, la fericire veşnică. Însă, Dumnezeu nu Se opreşte aici. Face un pas mai departe şi ne cere să-i iubim chiar şi pe vrăjmaşii noştri. Dacă Dumnezeu Însuşi ne cere acest lucru, înseamnă că nu este imposibil de îndeplinit. De fapt, chiar Domnul Hristos ne dă un exemplu care nu poate fi uitat şi care va dăinui mereu: fiind răstignit pe cruce şi batjocorit, Domnul îi iartă pe cei care Îl vrăjmăşeau, rostind cu iubire: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca XXIII; 34). Răstignirea Domnului reprezintă momentul supremei iubiri a lui Dumnezeu faţă de omul căzut în păcat. Sfântul Ioan Gură de Aur spune cu autoritate: “A iubi pe vrăjmaşi înseamnă a-L imita pe Dumnezeu… A iubi pe cineva drag este un lucru al firii; a iubi cineva şi pe vrăjmaşi este un lucru al harului”. Dumnezeu este Cel Care ne dă puterea de a-i ierta şi iubi pe vrăjmaşi.

    Vrăjmaşi sunt cei care ne-au provocat o suferinţă trupească sau sufletească, cei care ne-au împins spre păcat, cei care ne-au calomniat cu nedreptate, cei care ne-au trădat încrederea şi iubirea, cei care ne-au exploatat, cei cărora le-am fost indiferenţi, cei care au profitat de noi pentru a-şi atinge propriile interese meschine, cei care ne-au îndepărtat de Dumnezeu şi de Biserică, cei care au încercat să ne târască în deznădejde, cei care ne-au lovit fizic sau moral etc. Unii dintre semenii noştri ne-au devenit vrăjmaşi pentru că ne-au condus spre suferinţă. Au devenit răi prin faptele rele pe care le-au săvârşit. Omul a fost creat bun de către Dumnezeu şi orientat spre bine, având toate darurile de care are nevoie pentru a persevera în bine. Omul este catalogat drept “rău” datorită faptelor rele pe care le comite. Însă, noi nu avem dreptul de a condamna omul, ci faptele sale rele, abominabile, păcatele sale. Omul, în sine, are capacitatea de a se îndrepta, de a-şi veni în sine însuşi, de a conştientiza starea de păcătoşenie în care a ajuns şi de a se ridica, renunţând la păcat şi înaintând pe calea binelui, în Legea iubirii. Noi îi iubim pe vrăjmaşi, deoarece numai prin iubire, iertare şi bunătate îi putem ajuta să părăsească păcatul, să iasă din sfera răului. Dacă nu i-am iubi şi dacă le-am răspunde în aceeaşi manieră în care ne-au tratat ei, nu am face altceva decât să sporim răutatea şi vrăjmaşia lor. De aceea, Dumnezeu ne cere să-i iubim pe vrăjmaşi. “Dragostea atrage dragoste”, spune un dicton latin. Iubirea conduce la iubire şi, deci, la Dumnezeu. Iubirea este “rădăcina şi izvorul binelui”, opinează Sfântul Ioan Gură de Aur. Doar iubind putem deveni “fii ai Celui Preaînalt”, Care este bun şi cu cei nerecunoscători, nemulţumitori şi răi, urmărind îndreptarea lor. Doar iubind şi militând pentru pace putem ajunge în intimitatea Domnului: “Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei V; 9). Fără iubire nu este cu putinţă să ajungem la Dumnezeu. Răzbunarea este exclusă. Doar Dumnezeu este judecătorul suprem al tuturor oamenilor, ţinând cont – în pronunţarea sentinţei – de gândurile, cuvintele şi faptele fiecăruia, de modul în care fiecare persoană şi-a folosit libertatea de voinţă.

    Pacea este o fiică a iubirii. Însă, aşijderea, şi milostenia este un vlăstar al iubirii, un rod al iubirii, fiindcă iubirea se manifestă şi prin dăruire, ceea ce ne apropie de Dumnezeu, asemănându-ne cu El: “Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca VI; 36). Noi nu ne putem asemăna cu Dumnezeu prin fiinţă, dar Îl putem urma prin virtuţi. Una dintre aceste virtuţi este milostenia, care ne deschide poarta Împărăţiei Cerurilor. Prin milostenie ne apropiem de semenii noştri, devenim părtaşi atât la suferinţele lor, cât şi la bucuriile lor. Prin milostenie devenim membri ai familiilor celor necăjiţi, devenim parte integrantă a existenţei lor zbuciumate. Prin milostenie reuşim să aducem bucuria acolo unde era tristeţe, lumina acolo unde era întuneric, speranţa acolo unde începea să-şi facă simţită prezenţa deznădejdea. Prin milostenie răspândim iubire în jurul nostru, arătând că suntem ucenici ai lui Hristos, imitatori ai Lui.

    “A iubi înseamnă a trăi”, remarca Marie D’Agoult. A fi în afara Legii iubirii înseamnă a fi în afara lui Dumnezeu. Lipsa iubirii este echivalentă cu păcatul. Unde încetează iubirea, acolo începe ura, iar unde domneşte ura, de acolo este îndepărtat Dumnezeu, Care este Iubire. O lume fără Dumnezeu este o lume fără valori, fără principii, este un non-sens. Cel care îi ajută pe ceilalţi se ajută pe sine însuşi şi se îmbogăţeşte în Dumnezeu, pregătindu-şi starea fericită din veşnicie. Cât de profundă este cugetarea populară: “Cine dă, lui îşi dă”. De altfel, această exprimare este născută din cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: “Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei V; 7). Modul în care trăim pe pământ ne poate crea o perspectivă a modului în care vom vieţui dincolo de moarte: binele ne va conduce spre/în fericire, iar păcatul ne va prăbuşi în abisul osândei. Totul depinde de noi.

    Preot dr. Cristian Boloş



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    panouri fotovoltaice satu mare