Din cartea sătmăreanului Ștefan Enyedi , intitulată „Orgile istorice din Nord – Vestul României”, aflăm că prima orgă atestată în regiunea de Nord-Vest a României a fost instrumentul din biserica romano-catolică de la Baia Sprie, despre care se ştie că, în 1452, Iancu de Hunedoara a pus să se demonteze orga şi să fie dusă pe moşia lui, în cetatea Zólyom din Ungaria de Vest, pentru care dă pe veci veniturile urbariale oraşului.
În secolul XVI avem document despre organistul mănăstirii franciscane din Satu Mare. În oraş au fost mai multe mănăstiri, călugării franciscani din 1335, iar din 1339 s-au aşezat şi călugăriţele dominicane. „Historia Domus” a parohiei Sfântul Ioan, apostol şi evanghelist, menţionează că franciscanii „în 1535 au ales gardian pe Kárpáti Valentin, ca predicator (preot ajutător) pe Dombai Nicolae şi ca organist pe Buday Ioan. Prin urmare, răspândeau sârguincios cuvântul Domnului, şi cântau cu acompaniament de orgă pentru slăvirea mai mare a Domnului”. Datorită răspândirii reformei religioase iniţiată de Martin Luther în 1517, franciscanii, ca ultimul bastion al catolicismului, au fost izgoniţi din oraş în 1556. Nu ştim ce s-a întâmplat cu orga lor!
La primul sinod protestant ţinut la Ardud în 1545 nu s-a discutat nimic despre orgă. La al doilea sinod din Ardud, la 24 februarie 1555, printre altele este condamnat faptul că: „schimbarea ce s-a făcut cu demolarea altarului şi introducerea mesei pentru servirea cinei Domnului în Oar, fără aprobarea principelui… eclezia noastră dezaprobă în mod deosebit şi atribuie păcatul celui care a săvârşit această inovaţie.” Deducerea noastră este că se pare că nu a existat orgă sau încă nu au abandonat-o. Sinodul desfăşurat la Debreţin între 24-26 februarie 1567 deja se situează pe o poziţie fermă decretând: „Icoane, altare, orgi, haine preoţeşti, întinderea mâinilor, îngenuncherile se înlătură.” Despre predicatorul Méliusz Juhász Péter, care a contribuit la răspândirea protestantismului şi în zona noastră, se spunea: „Era atât de puritan că nu răbda în jurul lui nici orgi, nici icoane, nici altare, nici haine preoţeşti deosebite şi a interzis chiar şi clopotitul pentru morţi.” Cu aceasta s-a pecetluit soarta instrumentelor pe mai multe secole.
Mişcarea de reînnoire a catolicismului (antireforma) a lui Péter Pázmány (1570-1637) nu a dat niciun rezultat pe meleagurile noastre. După pacea de la Satu Mare (1 mai 1711), contele Károlyi Sándor a început colonizarea şvabilor în zona Careiului. Şvabii, fiind catolici, foloseau în liturghiile lor orga. Prima dată amintită la care exista orgă în biserică este anul 1751, când în Urziceni este mărită biserica construită în 1725: „au construit balcon (cu orgă) şi sacristie”.
În secolul XVII iezuiţii au reuşit să se aşeze în Satu Mare. Prima dată s-au stabilit în 1639, dar în 1654 au fost izgoniţi din oraş. Imediat ce li s-a permis, în 1660 au revenit şi au organizat gimnaziul, pe care l-au condus până la desfiinţarea ordinului (1773). Nu avem date dacă au folosit orgă pentru învăţarea muzicii în şcoală, dar cunoscând pregătirea lor ştiinţifică şi puterea ordinului putem afirma aproape cu siguranţă că ei au readus instrumentul în oraş. În momentul desfiinţării ordinului iezuit (1773) şcoala este preluată de ordinul paulinilor, dar din nefericire şi ordinul lor s-a desfiinţat în 1786. În acest an este începută deja construirea bisericii romano-catolice în oraşul Satu Mare. Această biserică va avea şi orgă, dar din păcate nu am găsit date despre constructor; ştim că instrumentul a fost dăruit în 1821 credincioşilor din Turulung de către episcopul de Satu Mare, Péter Klobusitzky.
În urma sinodului reformat din Mugeni (1761), care şi-a exprimat îngrijorarea faţă de înmulţirea orgilor în bisericile reformate, protestanţii şi-au schimbat atitudinea faţă de instrument. Unele comunităţi mai puternice din punct de vedere financiar aveau orgă la această dată. Altele s-au străduit să-şi procure. Sinodul din Mugeni a interzis cumpărarea orgilor din banii bisericii, aşa că majoritatea instrumentelor au fost donate de familiile mai bogate ale comunităţii.
Avem date despre mai multe instrumente din secolul XVIII. Am reuşit să stabilim o ordine cronologică astfel: Lazuri 1748, Urziceni 1751, Pişcolt 1785, Halmeu 1799 şi Livada 1799. În secolul XIX numărul instrumentelor creşte progresiv, astfel în Satu Mare biserica romano-catolică (sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX), biserica „cu lanţuri” 1814, biserica din Mintiu 1814, Turulung 1822, Craidorolţ 1823 şi spre mijlocul secolului în tot mai multe biserici.
Necesarul de instrumente a fost atât de mare la începutul secolului XIX, încât constructorii de orgi au găsit de cuviinţă că au posibilităţi de lucru suficiente şi este mai rentabil să se aşeze în aceste oraşe.
Sursa: caietesilvane.ro
Nicolae Ghișan
