Porunca a treia: “Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui!” (Ieşire XX; 7)
Numele lui Dumnezeu exprimă desăvârşirea. Dumnezeu este Unul în fiinţă, dar întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Fiecare Persoană a Sfintei Treimi poartă numele Dumnezeu, pentru că fiecare Persoană treimică este Dumnezeu. Tatăl este Dumnezeu, fiind nenăscut. Fiul este Dumnezeu, fiind născut mai înainte de veci din Tatăl şi fiind născut cu trup – în timp – din Fecioara Maria. Duhul Sfânt este Dumnezeu, fiind purces din Tatăl mai înainte de veci şi pogorându-Se la Cincizecime (Rusalii), în ziua întemeierii Bisericii în chip văzut, prin formarea primei comunităţi creştine la Ierusalim.
Dumnezeu – în Treime – este creatorul lumii nevăzute şi a lumii văzute şi, implicit, al omului. Dumnezeu – în Treime – este proniatorul a tot ceea ce există, conducându-l pe om, prin împreună-lucrare, spre dobândirea mântuirii. După crearea lumii, Dumnezeu nu devine absent în existenţa acesteia, ci Se manifestă cu putere. Toate acţiunile lui Dumnezeu poartă amprenta atotînţelepciunii Sale. Nimic nu este întâmplător în această lume, nimic nu se petrece fără voia atotputernicului Dumnezeu. Uneori, Dumnezeu permite ca omul să fie încercat, spre a-i testa statornicia şi progresul în bine. Dumnezeu este prezent şi în timpul încercărilor, iar omul simte acest lucru. Credinţa, nădejdea şi răbdarea îl ajută pe om să depăşească momentele grele şi apoi să guste bucuria victoriei. Dumnezeu – în Treime – lucrează pentru mântuirea omului. Însă, Dumnezeu nu-l poate mântui pe om împotriva voinţei sale. Procesul mântuirii se constituie într-o colaborare continuă între om şi Dumnezeu. Libertatea de voinţă a omului şi harul lui Dumnezeu trebuie să conlucreze activ.
Numele lui Dumnezeu – în Treime – cuprinde în sine iubirea Sa, puterea Sa, bunătatea Sa, atotînţelepciunea Sa, omniprezenţa Sa, iertarea Sa ş.a.m.d. Prin urmare, noi Îl numim pe Dumnezeu: Iubire, Putere, Bunătate, Înţelepciune, Iertare ş.a.m.d. Numele lui Dumnezeu presupune dialogul Său iubitor cu noi. El poartă nume pentru că doreşte să fie chemat/invocat de către noi. Dumnezeu ni Se descoperă prin numele Său, fiindcă doreşte ca între Sine şi om să existe o permanentă comunicare/comuniune. De fapt, şi în cazul omului, numele pe care îl poartă îl defineşte ca persoană. A purta un nume nu înseamnă a trăi în singurătate, în izolare, ci a face parte dintr-o comunitate. A purta numele de creştin înseamnă a face parte din Biserica lui Dumnezeu. Biserica este trupul lui Hristos, iar creştinii, care o alcătuiesc, sunt mădulare ale acestui trup. Între aceste mădulare se impune să existe un raport de iubire şi respect, valori care nasc şi întreţin toleranţa. Dacă toţi creştinii Îl au ca Tată comun pe Părintele Ceresc, înseamnă că ei sunt fraţi întreolaltă. Fiecare persoană poartă un nume prin naştere – nume acordat de părinţi – iar prin Botez primeşte un nume – acordat de Dumnezeu prin Biserică – numele de creştin. Fiecare botezat este un “hristofor” (purtător de Hristos) şi un “hristos” (uns al lui Dumnezeu). Fiecare botezat Îl poartă în sine pe Hristos, Care Se vădeşte pe măsura înaintării spre unirea cu Dumnezeu, pe măsura imitării lui Hristos, pe măsura împlinirii poruncilor divine. Creştinul poartă, aşadar, numele lui Dumnezeu, numele Fiului lui Dumnezeu, având întipărită în sine pecetea Sfântului Duh. Creştinul poartă Treimea în sine.
Ca atare, numele stabileşte relaţii: cu Dumnezeu şi cu semenii.
“A lua în deşert” numele lui Dumnezeu coincide cu propria ta depersonalizare, cu propria ta întinare, cu propria ta condamnare. Nu putem da vina pe Dumnezeu pentru că noi ne autocondamnăm. “A lua în deşert” numele lui Dumnezeu presupune a întina numele Său, a batjocori acţiunea Sa privitoare la om. Simţind iubirea, bunătatea şi puterea lui Dumnezeu este inadmisibil să foloseşti numele Lui în împrejurări nepotrivite, înjurând, blestemând sau încălcând promisiunile făcute faţă de El. Cum poţi aştepta ajutorul lui Dumnezeu din moment ce tu Îl înjuri? Iau în deşert numele Domnului şi cei care rostesc glume/bancuri la adresa Lui, râzând apoi “cu poftă”. Dar, oare, cei care râd pe seama lui Dumnezeu ar accepta cu aceeaşi seninătate să se facă glume la adresa numelor lor? Să ne imaginăm că avem un prieten. Se iveşte o situaţie dificilă şi avem nevoie de ajutorul acestui prieten pentru a depăşi cu bine încercarea. Însă, dacă ne batem joc de acel prieten, dacă îl înjurăm, mai putem avea certitudinea că el ne va ajuta? Prietenia înseamnă iubire şi respect; dacă te numeşti prietenul cuiva nu se poate să-i produci suferinţă prin cuvintele tale şi prin atitudinile tale. Dacă noi am fost trădaţi sau “luaţi în deşert” de aşa-numiţii prieteni, să medităm la înţelepciunea următoarelor cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur: “Să nu ne supărăm pe cei care ne fac rău, chiar dacă aceştia sunt din cei cărora le-am făcut noi bine – aceasta este cea mai înaltă filosofie – nici să ne înfuriem pe cei care ne ocărăsc, chiar dacă sunt mai prejos de noi cei care ne insultă, ci, cu bunătate şi blândeţe, să potolim mânia lor. Că nu este purtare mai frumoasă şi cu rezultate mai bune ca aceasta… Semnele după care cunoaştem mai ales pe omul înzestrat cu raţiune sunt: blândeţea, bunătatea, smerenia şi liniştea”.
Luarea în deşert (în batjocură, în derâdere) a numelui Domnului se extinde şi asupra persoanei Maicii Domnului şi asupra persoanelor Sfinţilor. Maica Domnului este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, este mama Fiului lui Dumnezeu întrupat şi este mama tuturor creştinilor. Sfinţii sunt imitatorii lui Hristos, cei care în viaţa pământească au purtat cu demnitate şi curaj numele lui Dumnezeu, apărându-l cu preţul propriilor vieţi. Cinstirea acordată Sfinţilor se ridică la Dumnezeu. De asemenea, defăimarea lor Îl “atinge” pe Dumnezeu.
“A lua în deşert” numele Domnului înseamnă a crede că-L poţi face pe Dumnezeu complice la gândurile şi acţiunile tale păcătoase. Rugăciunea este ca o regină a faptelor bune (cum afirma părintele Ilie Cleopa) şi prin intermediul ei suntem datori să ne exprimăm bunele noastre dorinţe. În clipa în care, prin rugăciune, cerem pedeapsa cuiva sau dorim răul cuiva, ieşim din sfera dialogului divino-uman. Dumnezeu nu poate fi asociat/făcut părtaş la dorinţa noastră ilegitimă de răzbunare, întrucât El doreşte îndreptarea păcătosului. Este o ofensă adusă lui Dumnezeu cooptarea Lui în angrenajul acţiunii noastre meschine. Numele Domnului semnifică iubire şi iertare; de aceea, nu putem invoca numele Lui în vederea răzbunării, alimentaţi fiind de ură şi invidie. Dumnezeu este judecător drept. El este şi milostiv, dar şi drept, iar judecăţile Sale sunt de nepătruns.
Între numele persoanei umane şi numele Domnului se stabileşte o legătură de intimitate unică. Se creează o prietenie deosebită, care este întreţinută prin rugăciune. Rugăciunea are capacitatea de a ne urca mintea spre/la Dumnezeu, de a ne sensibiliza şi de a ne pune voinţa în mişcare spre săvârşirea binelui şi evitarea păcatului. Autentica invocare a numelui Domnului se realizează prin rugăciune, atât prin cea comună (în biserică), cât şi prin cea personală. Cât de pustie ar fi viaţa omului fără rugăciune! Ar fi precum un deşert, lipsit de oaze, în care călătorul rătăcit şi sleit de puteri se îndreaptă cu paşi înceţi spre abis. Numele lui Dumnezeu dă sens existenţei umane. Numele lui Dumnezeu umple întreaga noastră fiinţă. Numele lui Dumnezeu ne menţine în starea de bine, în cadrul căreia progresăm neîncetat în bine.
Repet: cel care ia în deşert numele Domnului se depersonalizează; îşi pierde adevărata identitate. Îşi ia în deşert propriul său nume, deoarece numele lui derivă din numele Domnului. Dumnezeu este cauza primă şi ultimă a tot ceea ce există. Omul se naşte şi trăieşte prin voia lui Dumnezeu. Tot ceea ce are, are de la Dumnezeu. Cel care ia în deşert numele Domnului se prăbuşeşte în abisul din afara lui Dumnezeu, refuzând iubirea, comunicarea, comuniunea, lumina. Dumnezeu este Binele, iar abisul din afara Lui este răul.
Dacă dorim ajutorul lui Dumnezeu, se impune să iubim numele Său. Dumnezeu ne respectă pe fiecare; să-I respectăm şi noi numele. Să nu-L întinăm nici prin cuvintele noastre, nici prin faptele noastre, dar nici prin gândurile noastre. Dumnezeu “încununează totdeauna şi gândul cu care săvârşeşti fapta cea bună” (Sfântul Ioan Gură de Aur), dar, în acelaşi timp, condamnă şi gândul cu care comitem păcatul. Cel care ia în deşert numele Domnului se autopedepseşte, fiindcă iese din legătura sa iubitoare cu “Tatăl nostru”. Nu mai este nevoie de nicio pedeapsă din partea divinităţii. Dumnezeu, ca un înţelept pedagog, îngăduie pedeapsa în speranţa însănătoşirii omului. Ajungând într-un necaz, omul va invoca din nou cu credinţă numele lui Dumnezeu, aşteptând intervenţia Sa miraculoasă şi salvatoare.
În concluzie, numele lui Dumnezeu este lumina care ne călăuzeşte spre Lumină, este nădejdea care ne conduce spre Biserica triumfătoare, este prezenţa Sfintei Treimi în viaţa noastră terestră, ajutându-ne să înţelegem faptul că trăind pe pământ ne pregătim pentru Cer.
Doamne, dăruieşte-ne sănătate şi înţelepciune spre a cunoaşte, trăi şi mărturisi credinţa cea adevărată!
Preot dr. Cristian Boloş
