Bethlen Anikó provine dintr-o familia aristocrată marcantă a Transilvaniei, ramura din Beclean a familiei Bethlen. S-a născut în anul 1938, la Cluj. Tatăl, contele Bethlen Gábor a terminat Academia Agricolă din Debrețin, mama, Ferencz-Mihály Éva, provenită dintr-o familie de moșieri, a fost medic pediatru.
Primii ani din viață îi petrece la Ocna Mureș, unde tatăl său se ocupă de moșia unchiului, contele Teleki Ádám. În timpul războiului, în 1944, familia se refugiază de la moșia bunicii din partea mamei, din Mădăraș (jud. Mureș) la Budapesta. Se întorc acasă la Târgu-Mureș în anul 1945, întâmpinând mari greutăți. În această perioadă de vicisitudini, la nici șapte ani, Bethlen Anikó se infectează cu virusul poliomielitic, boala infecțioasă lăsându-i handicapuri motorii pe viață, privând-o de libertatea de a se autogestiona și de a se mișca în mod autonom. După război, familiei i se ia titlul și averea, sunt deportați, tatăl angajându-se cu greu chiar și pentru muncă fizică.
Bethlen Anikó urmează clasele primare la Școala Reformată de Fete din Târgu Mureș, continuându-și studiile la școala din strada Baross Gábor. După terminarea celor șapte clase părinții o trimit la un institut destinat persoanelor cu dizabilități motorii. Aici petrece doi ani și își însușește bine limba română discutând cu colegi și cu personalul din instituție, cu infirmierele săsoaice exersând și limba germană. După revenirea la Târgu Mureș, în anul 1959 reușește să dea bacalaureatul, ca elev privat.
Lecțiile de limbă străină făceau parte din viața de zi cu zi a fetelor Bethlen de la o vârstă fragedă. Bunica lor paternă, Bethlen-Bánffy Marianne, le predă limba engleză, franceză și germană. Cunoștințele de limbă ale lui Bethlen Anikó sunt aprofundate autodidact la un nivel înalt, ceea ce îi permite ca lecțiile de limbă ținute de ea să-i ofere, în următoarele decenii, o sursă de trai.
La începutul anilor 1990 Bethlen Anikó înființează Fundația Bethlen, menită să ofere sprijin persoanelor cu deficiențe.
Contesa Bethlen Anikó a murit la 1 iulie 2020. Viața sa a constat dintr-un șir de încercări grele, dar credința ei, forța sa sufletească, ținuta și perseverența ei, iubirea vieții și dăruirea sa i-au conferit armonia unei vieți pline.
Pasiunea definitorie a vieții sale de adult a fost colecționarea artefactelor vechi. Convingerea, conform căreia „valorile trecutului nu pot fi lăsate să se piardă”, deoarece ele sunt amintiri ale modului de viață al comunităților transilvănene” și „întruchipări, zăloage ale frumosului, care ne arată simțul estetic, gustul, forța economică a celor care le-au confecționat sau le-au comandat” a determinat-o să aducă permanent sacrificii de ordin economic în vederea achiziționării artefactelor.
Chiar dacă a colecționat artefacte și din mediul burghez, majoritatea pieselor colecționate provin din comunități țărănești maghiare, românești, săsești din Transilvania: artefacte de uz gospodăresc, piese ceramice provenind din centrele transilvănene sau din manufacturi de ceramică, textile gospodărești și de interior, piese de port.
Perioada de colecționare durează aproximativ patruzeci de ani, de la începutul anilor 1970 până la începutul anilor 2010. Perioada în care artefactele au fost confecționate sau utilizate este mult mai lungă. Cele mai vechi piese sunt databile din secolul al XVIII-lea, cele mai noi din ultimul sfert al secolului XX.
În perioada 2020-2021, în cadrul proiectului organizat de Fundația Casei Tradițiilor din Transilvania, s-a inventariat colecția de textile și port, identificându-se piesele cu ajutorul unor specialiști. Aproximativ jumătate dintre cele 8400 de piese inventariate sunt textile gospodărești sau de interior, jumătatea cealaltă fiind alcătuită din piese de port.
Din prima categorie fac parte numeroase piese provenind din comunități săsești din zona Bistrița, Sibiu, Sighișoara. Majoritatea textilelor provenite din comunități maghiare, identificate după notițele colecționarei și pe baza stilului pieselor, provin de pe cursul superior al Mureșului (Aluniș, jud. Mureș), din zona Târnavei Mici (Bălăușeri, Chendu) și din zona Călatei. Majoritatea textilelor românești sunt ștergare din diferite zone. Majoritatea pieselor de port provin din zone emblematice, în care portul a persistat chiar și la mijlocul secolului XX. În garderobele din aceste comunități s-au păstrat piese de port provenind din diferite perioade, piese de mare vechime coexistând cu cele noi, apărute în vestimentația tinerilor. Majoritatea pieselor de port maghiare provin din Câmpia Transilvaniei, zona Călata, Secuime, Trascău, cele ceangăiești din Moldova, cele săsești din zona Bistrița, Sibiu și Sighișoara, iar cele românești din zona Năsăudului, Țara Oașului, Maramureș, zona Mărgău, zona Mureșului Superior, Muntenia și Banat. Majoritatea sunt pânzeturi, aproape o treime din totalul pieselor de port fiind cămăși femeiești și bărbătești.
Expoziția prezintă o selecție de textile gospodărești, de interior și piese de port. Textilele de interior apar într-o prezentare care sugerează și funcția originală a pieselor. Diversitatea tehnică și ornamentală este exemplificată printr-un singur tip de artefact, ștergarul.
În expoziție apar atât piese expuse individual din zona Avrig, Năsăud, Banatul de Munte, Sibiu, Gheorgheni, Rimetea, Valea Nadășului, cât și costume întregi din Țara Oașului, zona Călata și Sic (Câmpia Transilvaniei). Cele mai multe piese de port ale colecției provin din localitatea Sic (jud. Cluj), ceea ce ne-a permis să ilustrăm diversitatea portului viu. Costumele care apar pe manechine au fost alcătuite după normele încă vii, respectate în comunitate. Diferențele aproape insesizabile în cadrul comunității semnalează vârsta, starea civilă a purtătoarei sau ocazia purtării. Multitudinea și varietatea baticurilor brodate pun în evidență intensitatea confecționării portului și în a doua jumătate a secolului XX.
