Aşezată pe partea dreaptă a cursului inferior a Someşului, comuna Odoreu se află la o distanţă de 8 km de municipiul Satu Mare, pe DJ 192. Comuna Odoreu este alcătuit din şase sate: Odoreu, Berindan, Cucu, Eteni, Mărtineşti şi Vânătoreşti iar dacă ar fi să facem o trecere succintă în revistă a structurii etnice a comunităţii ar trebui spus că 68,8% din locuitorii Odoreului sunt români, 27,3% maghiari, 3,5% romi, 0,3% şvabi iar 0,1% aparţin altor etnii. După religie avem: 59,6% ortodocşi, 20,3% reformaţi, 10,4% greco-catolici, 8,5% romano-catolici şi 0,1% penticostali.
Numele Odoreului a fost menţionat pentru prima dată în 1214 sub numele de Vduori, în 1380 Vduari, în 1463 în Odvary şi în 1491 în Wdwary. În 1380, satul aparţinea lui János, fiul lui Simon de Meggyesi, din clanul Pok. Unii cercetători susţin că locul numit “Udvarnuk” pe malul Someşului, din documente din 1169 se referă deja la această aşezare.
În 1491 aparţinea Cetăţii Seini, iar până în 1500 aparţinea membrilor familiei Moric şi apoi Báthory. În secolul XVII a aparţinut familiilor Bethlen şi Rákóczi.
În secolul XVIII a aparţinut mai multor familii: contele Teleki, baronul Wesselényi, Iklódy, Kastal, Malatinszky, Gáspár, Lónyay, Becsky, Darvay, Matay, Nagy, Katra, Dombrády, Putnoki şi Szigeti.
Potrivit unor însemnări din a doua jumătate a veacului al XIV-lea reiese că locuitorii mai cu dare de mână ai Odoreului (nobilii locali) îşi şcoleau copiii la Satu Mare unde erau instruiţi de călugării dominicani. Apoi, apropiindu-ne mai mult de vremurile prezente, cronicarii ne spun că primele forme de învăţământ s-au dezvoltat aşa cum s-a întâmplat pretutindeni în lumea civilizată în preajma bisericilor.
Preoţii mai cu ştiinţă de carte se învoiau să le transmită copiilor mai isteţi „arta scrisului, cititului şi socotitului”. Primele mărturii cu privire la un sistem de învăţământ organizat le avem din anul 1773 când cronicile ne amintesc de fraţii Vasile şi Gavril Erdos care pun bazele primei Şcoli Confesionale româneşti din Odoreu. Este interesant de amintit faptul că, la acea vreme copiii învăţau după cărţi scrise în limba slavonă cu toate că biserica deţinea de câteva decenii „Evanghelia” de la Bucureşti care datează din anul 1723, carte scrisă cu caractere româneşti precum şi „Pentacostarionul” de la Râmnic din 1767 respectiv „Triodul” din 1768. Acesta din urmă fiind, de altfel, singurul exemplar din nord-vestul României.
Biserica reformată este cea mai veche construcţie din Odoreu şi datează din anul 1610. Lăcaşul de cult a fost construit în acelaşi an cu bisericile din Cucu şi Botiz. În vremea Contrareformei, pentru a păcălii autorităţile, în faţa bisericii s-a înălţat o cruce de piatră, pentru ca să se creadă că biserica a redevenit catolică. După încetarea persecuţiilor crucea a fost zidită în peretele sudic al bisericii, unde se află şi în prezent. Biserică reformată avea şi satul Berindan încă din veacul al XIV-lea. Apoi, credincioşii au construit o biserică din lemn iar când a fost demolată în 1927, avea peste trei veacuri de existenţă. Actuala biserică a fost construită în 1927 de către Erdelyi Károly şi Nistor Iosif. Turnul lăcaşului de cult a fost ridicat în 1937 de către Sereş Iosif.
Între anii 1818-23 a fost construită biserica ortodoxă „Sfinţii Arhangeli Mihail şi Gavril”, pe locul unui lăcaş de cult de lemn. Noul edificiu are o navă dreptunghiulară şi absidă semicirculară, specifice stilului baroc, frecvent întâlnit la începutul secolului XIX. Turnul a fost adăugat în anul 1880. În turnul bisericii iniţial au existat patru clopote , două mari şi două mici dintre care trei clopote au fost scoase şi duse în timpul primului razboi mondial. În prezent în turn sunt trei clopote.
Credincioşii emigraţi în America au contribuit în anul 1910 la construcţia amvonului, tot atunci fiind adus un ceas pentru turn, cu patru cadrane şi cu bătaia pe clopote. Se pare că în acelaşi an a fost realizat şi iconostasul, ce se remarcă prin frumuseţea sculpturii, artistul Gheorghe Bondoc semnând pictura, refăcută cu mult talent şi cu respectarea erminiei bizantine.
Un document din 1870 ne dezvăluie că din cei 394 de copii de vârstă şcolară doar 32 frecventau în mod regulat cursurile. Apoi, numărul şcolarilor creşte la 142 în 1898. În 1890 se pun temeliile unei noi şcoli cu predare în limbile română şi maghiară. Instituţia, la început patronată de biserica reformată, din 1896 trece sub autoritatea statului. Greco-catolicii construiesc în 1912 o Şcoală Confesională care, după 1948 a fost confiscată de către comunişti iar apoi, după Revoluţia din 1989 este transformată în Capelă Greco-Catolică.
Este demn de remarcat că în 1938 se mai construieşte o şcoală cu o locuinţă , pentru director. Cu toate greutăţile de după cel de-al doilea război mondial, pe la mijlocul anilor ’50 învăţământul începe să se redreseze. Evidenţele vremii arată că în 1955 frecventau şcoala 282 de elevi iar numărul acestora creşte la 357 în 1961.
La doi ani după prăpădul din 1970, este dată în folosinţă noua şcoală cu 16 săli de clasă, două laboratoare, bibliotecă şi un atelier foto. În 1972 şcoala avea 33 de profesori angajaţi care instruiau peste 600 de elevi.
Nicolae Ghișan
