“Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat” (Articolul IV din Simbolul Credinţei).
Acest articol cuprinde învăţătura despre pătimirile Domnului Iisus Hristos pentru mântuirea noastră. Expresia “în zilele lui Ponţiu Pilat” are menirea de a ne indica exact timpul în care s-au întâmplat acestea, Pilat fiind, în acea perioadă, guvernator roman în Iudeea.
Învăţătura Bisericii despre pătimirile şi moartea Mântuitorului Iisus Hristos este următoarea:
Domnul a pătimit şi a murit de bunăvoie pentru noi, spre a ne mântui. El, fiind şi Dumnezeu, putea să scape de pătimiri şi de moarte, dar le-a primit din iubire faţă de oameni, potrivit cuvintelor Sale: “Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan X; 17-18). El nu trebuia să moară, fiind fără de păcat; dacă a primit/acceptat să moară, a murit din iubire faţă de neamul omenesc.
Domnul a pătimit şi a murit cu trupul, adică cu firea Sa omenească, pentru că firea dumnezeiască nu poate pătimi, nici muri. Însă, El este Cel Care pătimeşte şi moare în trup, nu altul. Totodată, firea dumnezeiască nu se desparte de cea omenească nici în timpul pătimirilor şi al morţii. Domnul, prin pătimiri şi moarte, ne-a răscumpărat pe toţi din păcat, adică a câştigat mântuirea pentru toţi oamenii dintotdeauna şi ne-a împăcat cu Dumnezeu, dar dacă nu toţi oamenii se mântuiesc este pentru că nu toţi fac cele de trebuinţă pentru mântuire, adică nu toţi îndeplinesc condiţiile mântuirii.
Domnul nostru Iisus Hristos a câştigat mântuirea oamenilor astfel: din iubire faţă de oameni a luat asupra Sa păcatul şi osânda lor, fără ca El să Se facă păcătos (“El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat… El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat”, Isaia LIII; 4-5). Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om adevărat pentru ca în trup să zdrobească, în locul oamenilor, păcatul şi moartea, prin pătimirile Sale, moarte şi înviere, ca să le dea lor viaţă (“Întru El, Iisus Hristos, avem răscumpărarea prin sângele Lui şi iertarea păcatelor, după bogăţia harului Lui”, Efeseni I; 7; “Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem; pentru că scris este: Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn”, Galateni III; 13; El este “Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatul lumii”, Ioan I; 29). În nesfârşita Sa bunătate şi adânca Sa iubire faţă de oameni, Dumnezeu-Tatăl primeşte pătimirile şi Jertfa de pe Cruce ale Fiului Său întrupat ca şi cum ar fi ale oamenilor, primindu-i pe aceştia ca fii ai Săi, prin Iisus Hristos. În urma păcatului strămoşesc, toţi oamenii erau supuşi pedepsei morţii (Romani V; 12), dar iubirea lui Dumnezeu nu voia ca toţi oamenii să se ducă la moarte veşnică. De aceea, la “plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub lege (noi, oamenii) să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni IV; 4-5). Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că “în trupul răstignit pe lemnul crucii, Hristos a luat păcatele, pentru ca, prin moartea Lui, noi să murim pentru păcate şi să trăim pentru dreptate… Nu era atât de mare nelegiuirea păcătoşilor, pe cât de mare era dreptatea Celui Care a murit pentru noi (Dumnezeu întrupat)”.
Iisus Hristos a murit, pentru noi, răstignit pe cruce pentru: ca să moară înălţat spre cer, cu privirea şi braţele deschise spre lume, arătând că Se aduce jertfă Tatălui, dar cu iubire faţă de lume;
ca să moară “cu încetul” şi, deci, ca pătimirea Lui, răbdată fără cârtire, să fie mai îndelungată şi ca Sângele Lui să se scurgă stăruitor peste păcatele lumii, spre a le spăla; pentru că moartea prin răstignirea pe cruce era moartea cea mai ruşinoasă, la ea fiind osândiţi cei mai mari tâlhari şi răufăcători; pentru ca în suferirea morţii celei mai ruşinoase din partea Fiului lui Dumnezeu întrupat să se arate smerenia şi iubirea Lui faţă de noi. Prin Crucea Domnului de pe Golgota s-au întâlnit cea mai urâtă faptă a păcatului omenesc cu cea mai mare faptă a iubirii Domnului şi pe Cruce iubirea dumnezeiască a ars păcatul. Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: “Acesta a fost, aşadar, scopul Domnului, ca pe de o parte să asculte de Tatăl până la moarte, ca un om, pentru noi păzind porunca iubirii, iar pe de alta să biruiască pe diavol, pătimind de la el prin cărturarii şi fariseii puşi la lucru de el. Astfel, prin faptul că S-a lăsat de bunăvoie învins, a învins pe cel ce nădăjduia să-L învingă şi a scăpat lumea de stăpânirea lui”.
După cum prin păcatul lui Adam suntem, ca urmaşi ai lui, în păcat şi în osândă, tot aşa, prin pătimirile şi moartea Domnului, ne mântuim de păcat, de osândă şi de moarte, când ne facem părtaşi ai Jertfei de pe Cruce, dacă ne facem urmaşi ai lui Hristos.
Urmaşi ai lui Hristos ne facem:
dacă suntem botezaţi în Biserica Lui, care este trupul Lui tainic;
dacă suntem mădulare vii ale acestei Biserici şi rămânem, prin ea, uniţi cu Hristos;
dacă primim cu vrednicie harul răscumpărării în Sfintele Taine, păstrând toată viaţa credinţa vie şi urmând întru totul învăţătura Bisericii lui Hristos.
Crucea a fost altarul pe care s-a adus jertfa adevărată pentru oamenii din toate timpurile. Iisus a fost şi jertfa adevărată, şi preotul care a adus-o, câştigând, de fapt, mântuirea noastră. Iisus Hristos ne-a împăcat cu Dumnezeu prin Sângele Crucii. Iisus este “capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El Cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit Dumnezeu să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele Crucii Sale” (Coloseni I; 18-20). De altfel, “sângele lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, ne curăţeşte pe noi de orice păcat” (I Ioan I; 7), fiindcă “nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur” am fost răscumpăraţi din viaţa noastră “deşartă, lăsată de la părinţi, ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit” (I Petru I; 18-19). Însuşi Mântuitorul Hristos mărturiseşte despre Sine că “n-a venit să I Se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei XX; 28).
Prin urmare, noi credem că numai prin pătimirile Domnului putem fi mântuiţi din blestemul păcatului strămoşesc. Prin răstignire/jertfa de răscumpărare, Domnul Iisus Hristos a împlinit lucrarea Sa mântuitoare de Mare Preot sau Arhiereu. Noi, creştinii, ne facem părtaşi ai jertfei mântuitoare de pe Cruce, de pe Golgota, prin Sfânta Împărtăşanie, care este, în mod real, Trupul şi Sângele Domnului, care ni se dau, sub chipul pâinii şi al vinului, spre iertarea păcatelor şi spre moştenirea Împărăţiei Cerurilor: “Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei XXVI; 26-28). Sfânta Jertfă se săvârşeşte, în chip nesângeros, la Sfânta Liturghie, motiv pentru care Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se mai numeşte “slujba împăcării” cu Dumnezeu: “Şi toate sunt de la Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi Care ne-a dat nouă slujirea împăcării. Pentru că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine Însuşi, nesocotindu-le greşelile lor şi punând în noi cuvântul împăcării” (II Corinteni V; 18-19).
