De: Dr. Valentin Lucian Beloiu – Editorialist VERTICALI PENTRU ROMÂNIA, corespondent de București; membru în: Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România; Asociația Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România; Uniunea Jurnaliștilor Francofoni; Asociația Artiștilor Fotografi; Clubul Presei de Turism FIJET România; inginer, psiholog și sociolog;
Spuneam în articolul anterior, că în timp ce în multe locuri ale lumii se aud bubuituri de artilerie și sirenele ambulanțelor taie nopțile ca niște strigăte de metal, într-un colț de peninsulă stâncoasă din nordul Greciei se pregătește o altă noapte: noaptea Învierii. Pe ecranele televizoarelor, imagini cu oameni care fug, cu orașe sfâșiate și cu fețe obosite de frică. În sufletele lor, aceeași întrebare veche: de ce?
RĂZBOIUL LUMII ȘI PACEA ATHOSULUI
– ÎN LUMINA ÎNVIERII II -
În această săptămână, toți creștinii am trăit Paștele, acel Paște pe care eu l-am trăit cu câțiva ani în urmă în Sfântul Munte Athos, la Schitul Lacu; acolo unde, în locul sirenelor, se aud toaca și clopotele, iar în locul fugii, oamenii vin de bunăvoie să privegheze. În locul fricii, lumina unei lumânări aprinse în noapte spune o poveste veche de două mii de ani: moartea nu are ultimul cuvânt.
Contrastul dintre aceste două lumi, una sfâșiată de război și alta adunată în rugăciune este poate una dintre cele mai tulburătoare imagini ale timpului nostru.
Semnificația slujbei de Paște
În tradiția ortodoxă, slujba Învierii este centrul întregului an liturgic. Nu este doar comemorarea unui eveniment istoric, ci proclamarea unei realități vii: biruința vieții asupra morții; de aceea, noaptea începe în întuneric și se termină în lumină, iar credincioșii primesc fiecare lumina în mâini, ca pe un semn că speranța se transmite de la unul la altul.
În Athos, această slujbă capătă o dimensiune și mai profundă. Monahii care trăiesc acolo își dedică întreaga viață rugăciunii și nevoinței. Pentru ei, Învierea nu este doar o sărbătoare anuală, ci sensul întregii lor existențe: victoria lui Hristos asupra morții devine și promisiunea transformării omului.
Noaptea Învierii la Schitul Lacu – o lumină care se naște din tăcere
Au trecut câțiva ani de atunci, dar îmi amintesc limpede acea noapte petrecută în Athos. Erau acolo peste cincizeci de preoți și monahi, veniți din chiliile răspândite prin pădurile locului și mai mult de trei sute de pelerini; o comunitate adunată din toate colțurile lumii ortodoxe, dar unită de aceeași așteptare: clipa în care întunericul bisericii avea să fie străpuns de lumină.
Slujba Învierii în Athos are o intensitate greu de descris. Aici este mai mult decât o ceremonie religioasă; este o experiență trăită cu întreaga ființă, prin ore întregi de priveghere, psalmi cântați în ritmuri vechi, prin glasuri care se ridică și se coboară ca un val de rugăciune.
La un moment dat, în timpul cântărilor, se mișcă și candelabrele mari ale bisericii, iar horosul, acel cerc împodobit cu icoane și lumânări, începe să se rotească încet
Este o tradiție veche în bisericile athonite: rotirea horosului care simbolizează bucuria cosmică a Învierii, ca și cum întreaga creație ar participa la acest moment, iar Lumina candelelor se leagănă în aer, icoanele par să prindă viață, iar cântarea „Hristos a înviat” se ridică peste toate. În acea clipă ai impresia că timpul se oprește, că nu mai există nici războaie, nici granițe, nici frica omului modern ... există doar lumina și cântarea.
Clipă de lumină – „Hristos a înviat!”
Noaptea era adâncă, iar biserica rămăsese cufundată într-o liniște aproape solemnă. Lumina candelelor ardea domol, iar fețele monahilor și ale pelerinilor păreau sculptate din umbră și rugăciune.
Orele de priveghere trecuseră încet, ca un urcuș tainic al sufletului. În acea tăcere densă, fiecare aștepta momentul pe care îl știa, dar pe care nimeni nu îl putea anticipa pe deplin, apoi, într-o clipă care pare mereu neașteptată, preotul rostește cu glas puternic cuvintele care despart noaptea de lumină:
„Veniți de luați lumină!”
Din altar apare prima flacără, mică și tremurătoare, dar suficientă pentru a aprinde sute de lumânări, în timp ce Lumina trece de la unul la altul, ca un fir viu care leagă oamenii între ei.
În biserica schitului, în acea noapte, sute de pelerini și zeci de monahi țin în mâini această lumină ... candelabrele mari încep să se miște ușor, iar horosul împodobit cu icoane și lumânări se rotește încet deasupra credincioșilor, ca și cum cerul și pământul s-ar uni într-un singur imn ... și atunci răsună cântarea pe care lumea creștină o repetă de două milenii:
„Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând…”
Vocile monahilor se ridică puternic, iar pelerinii li se alătură, iar Biserica întreagă devine un val de lumină și cântare. În acea clipă, timpul pare suspendat, iar spațiul se umple de o bucurie greu de explicat în cuvinte. Privind acea lumină care se mișcă odată cu candelabrele și cu oamenii, îți vine inevitabil în minte lumea de dincolo de Athos: orașe în care noaptea este luminată de explozii, oameni care se roagă în adăposturi, familii care fug din calea războiului ... și totuși, paradoxal, tocmai aici, în liniștea unei biserici de munte, pare să se audă răspunsul cel mai profund la tragedia lumii: viața poate învinge moartea.
Pentru câteva clipe, în acea noapte de Paști, ai impresia că povestea veche a lui Adam se schimbă, omul nu mai fuge de Dumnezeu, nu se mai ascunde în spatele fricii. Ține în mâini o lumânare aprinsă și cântă, împreună cu ceilalți, vestea care a schimbat istoria: moartea nu mai este capătul drumului.
Suferința nevoinței și victoria sfințeniei
Viața monahilor athoniți nu este lipsită de suferință … din contră, ea este construită pe renunțare: post, priveghere, muncă și tăcere, dar această suferință este diferită de cea a războiului. Dacă războiul distruge omul, nevoința îl transformă, prin disciplină și rugăciune, monahii caută să elibereze sufletul de patimi și de frică ... de aceea, în Athos suferința ce pare a fi un capăt de drum, este de fapt o cale spre libertate, o formă de luptă tăcută, în care victoria nu înseamnă înfrângerea altuia, ci biruința asupra propriilor slăbiciuni.
Întoarcerea spre Eden – sensul Învierii
În tradiția creștină, Învierea, într-o primă fază, este victoria asupra morții, care ulterior se transformă în începutul restaurării omului. Dacă Adam și Eva au părăsit Edenul prin neascultare, Hristos redeschide drumul spre el prin iubire și jertfă, iar în această lumină, istoria omenirii capătă un sens diferit: se transformă dintr-o succesiune de războaie și tragedii, într-o căutare continuă a întoarcerii acasă.
În noaptea de Paști, când lumina trece de la o lumânare la alta și când cântarea „Hristos a înviat” umple bisericile, se simte pentru o clipă această promisiune: că omul nu este condamnat să rămână în afara Edenului.
…
Într-o lume în care războaiele continuă să aprindă orizonturi întregi, Athosul rămâne un simbol al unei alte realități: pacea care se naște din credință. Nu este o pace perfectă și nici o soluție politică, ci o aducere aminte că războiul lumii începe în inimile oamenilor și tot acolo se poate opri; iar în lumina Învierii, chiar și întunericul istoriei pare să primească o promisiune: moartea nu are ultimul cuvânt. Această pace interioară, construită prin rugăciune, nevoință și sfințenie, ne aduce aminte că adevărata transformare nu vine din controlul asupra circumstanțelor externe, ci din stăpânirea de sine și deschiderea către lumina divină.
În lumina Învierii, chiar și cele mai întunecate momente ale istoriei primesc o promisiune: moartea, violența și frica nu au ultimul cuvânt, pentru că în fiecare rugăciune, în fiecare glas care proclamă „Hristos a înviat!”, se simte că speranța nu este abstractă, ci reală și tangibilă.
Chiar și în mijlocul suferinței, omul poate găsi calea spre reconciliere, spre lumină, spre Eden — un loc al restaurării, al păcii și al vieții care triumfă asupra întunericului.
SPONSORII EDIȚIEI:
i.
