De: CEZARINA ADAMESCU – Editorialist la VERTICALI PENTRU ROMÂNIA, Poetă, prozatoare, eseistă, dramaturg, editor şi redactor on-line, Membră a UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA;
„Ce om mai e acela care n-a pus măcar un pom în pământ? Înseamnă c-a trăit degeaba, dacă în urma lui nu rămâne nimic.” Pornind de la aceste vorbe înţelepte ale ţăranului, dar şi de la datină şi de la roua lacrimii amintirii strivită-ntre gene, orice om, o dată întors acasă, primul drum îl face în livadă, unde, aşezându-se la tulpina unui copac, se odihneşte şi vorbeşte cu pomul.
RITUALURI DE PRIMĂVARĂ
TĂMÂIATUL POMILOR ŞI DATUL LOR DE POMANĂ
El are gustul fermecat al copilăriei:
Există tradiţia la sate ca pomii să fie tămâiaţi şi daţi de pomană. Ritualul e foarte cunoscut … fiecărui răposat i se dă un pom de pomană … „ca să aibă şi ei acolo, în cer, grădină”, spun bătrânii.
Dincolo de pietatea acestui gest, rămâne amintirea unui timp ferice, foarte îngăduitor cu oamenii, iar pentru omul care săvârşeşte ritualul, sufletul împăcat. Bunul simţ ancestral, simţul dreptăţii, cumpătarea, generozitatea, omenia, care-l caracterizează pe omul simplu, pe ţăranul crescut şi trăit în vatra lui, îl fac pe acesta să reacţioneze diferit de ceilalţi semeni, atunci când dobândeşte un lucru care nu e al său şi pentru care n-a depus nici trudă, nici răbdare, nici sudoare. El ştie ca nimeni altul că totul se dobândeşte prin muncă cinstită şi jertfă pe măsură.
Dar, copiii reacţionează altfel …
ei se bucură atunci când primesc în dar, fie şi un flecuşteţ, când găsesc în tină, chiar şi o mărgică.
Adunarea familiei în jurul unei mămăligi, la o măsuţă rotundă, cu trei picioare şi ritualul tăierii mămăligii cu „aţa” – peste care mama şi-a trecut unghiile, este o scenă care aminteşte de vestitele şi antologicele prânzuri ori cine moromeţiene, când capul familiei îşi opărea gâtul cu fasolea, până-i dădeau lacrimile, dar nu le spunea lui Paraschiv, Achim şi Nilă ce-a păţit, pentru ca s-o păţească şi ei.
Lecţia ţărânei este dublă: nu trebuie să te bucuri de ce nu e al tău; trebuie să speri că, într-o zi îţi vei găsi, cu adevărat împlinirea, visul dorit cu tărie, speranţă şi încredere
Curiozitatea copilului, încă din primul an de viaţă este absolut uimitoare. El totdeauna vrea să încerce şi să guste experienţe noi. Ochii săi privesc cu uimire lucrurile, oamenii şi vieţuitoarele din jur şi nu se mai satură, pentru că, pentru el, totul este nou şi fascinant. Privitul unei flori, a unui fluturaş, îl face pe copil să se ridice „copăcel” şi singur să facă primul pas, iar uneori, în drumul către cunoaştere, omul descoperă durerea, înfrângerea; se loveşte de ele, le suportă, dar trece mai departe … către lumină.
Despre cea mai mare mișcare globală voi face o pledoarie pentru Ora Pământului
Pe internet se găsesc date şi informaţii destule. Vreau doar să subliniez apartenenţa la o mişcare, chiar dacă va dura numai o oră … dar ce nu se poate face într-o oră? Eminescu şi-ar fi dat “toate” pentru “o oră de iubire”. Într-o oră poţi face cât într-o viaţă … poţi exista şi poţi înceta să exişti. Eu zic că poţi să nu mai fii, chiar şi într-o clipită.
Ora pământului este cea mai mare mişcare globală din istorie. Timp de un ceas, se aprind toţi licuricii din candele şi sunt stinse becurile. Mie nu-mi place să stau în întuneric, niciodată nu mi-a plăcut. În copilărie, mă speriam de întuneric ... nici astăzi n-aş merge noaptea pe afară … dar, manifestarea comună de protejare a Pământului, conştientizarea omenirii despre pericolele pe care le reprezintă încălzirea globală, mă mobilizează să fac o schimbare de percepție.
Pământul devine pentru o oră, un copilaş, în mâinile noastre.
Cum să nu-l cinstesc şi să nu-l apăr, de vreme ce doar el ne ţine? Da, voi aprinde câteva candele, voi stinge televizorul, calculatorul, radioul …
În definitiv, în copilărie, citeam la o lampă cu gaz … un fel de opaiţ. Strada noastră nu era electrificată încă, mama gătea la o lampă cu petrol li mâncarea parcă ieşea mai gustoasă.
Pământul!... Când rostesc sau gândesc acest cuvânt, mă emoţionez. De ce? Atât de bătrân şi atat de fragil…aşteaptă sprijinul nostru, într-un dans al mâinilor libere, timp de o oră, care va sprijini pământul. Putem să-l sprijinim şi cu tălpile … aşa, ca să nu-l pierdem. Să fim siguri că e al nostru.
Scriam cândva: “Cu tălpile goale/ sprijin pământul/ Cum şoimii sprijină cerul / Cum pruncul se-agaţă de sânul matern/ Cum zidul se-agaţă de iederă / aşa mă agăţ de ţărână” (Mysterion).
Şi o altă dorinţă secretă de-a mea: “Să mă spăl cu pământul / înspumându-mi cu patimă / grumazul, mâinile, sânii / coapsa rotundă / şi astfel curată de lutul flămând / să-mi reînviu începutul /când apa mă înfierbânta răcoroasă, / seducătoare şi castă / în hăul fântânii / pe paşnicul grui / de acasă.” (Răspântii de sine). Aşa cum anticul Anteu, sprijinea Pământul pe umeri.
Nu-ţi trebuie braţe vânjoase pentru a-l sprijini …
destul să întinzi mâinile spre cer, ca-n banerul publicitar care însoţeşte această mişcare mondială. Chiar şi un copilaş poate sprijini pământul, preţ de un ceas. Din leagănul lui, întinde mânuţele … și lumea devine mai bună, pământul mai tânăr, iar noi, devenim mai puternici; mai buni, mai demni, mai deschişi către celălalt.
De ce să nu încercăm? Doar nu costă nimic. Şi e atât de frumos! Mai frumos decât un spectacol astral. Măcar un gând despre Ora pământului, ne va însufleţi şi ne va face să ne simţim cu toţii, COPII AI PĂMÂNTULUI.
SPONSORII EDIȚIEI:
