Trăim într-o puternică şi angajantă viaţă cotidiană în care socialul ne tentează pe noi toţi „vieţuitorii” planetei, fie că suntem sătmăreni, sălăjeni sau români de pretutindeni să ne construim sau demolăm credinţe şi principii, să fim tari sau maleabili, în raport cu starea naţiunii în care trăim. Ne plângem sau nu de răutatea semenilor noştri în timp ce fugim spre a ne îndopa orbeşte cu fel şi fel de „modele”, mai mult sau mai puţin viabile, având câteodată pretenţia de a fi originali creatori de istorie, inventatori de „apă caldă” într-o lume „îngheţată”. Cu toate acestea istoria ne scoate la iveală semeni care de-a lungul timpului au avut un cuvânt cu adevărat important în istoria omenirii, de la care putem învăţa. Unul din aceştia este şi compozitorul italian Giuseppe Verdi, născut în 1813 la Roncole şi mort în 1901 la Parma, care prin opera Rigoletto aduce în prim plan lupta dintre două realităţi prezente în viaţa socială şi politică a societăţii umane totalitare, privite la nivel micro şi macro social: păcatul naţional – totalitar pe de o parte şi virtutea dusă până la sacrificiul suprem, pe de altă parte. Istoria civilizaţiei umane este presărată de lumini şi umbre; de cuceriri ale geniului uman dar şi de distrugeri de civilizaţii; de fapte de vitejie şi sfinţenie dar şi de crime odioase şi păcate strigătoare la cer; de oameni luminaţi şi plini de Dumnezeu care au călăuzit şi format naţiuni puternice, dar şi de mişei şi dictatori care au decimat vise şi idealuri. Verdi a scris opera Rigoletto într-o perioadă politică istorică grea pentru poporul italian, aflat sub ocupaţia austriacă în urma înfrângerii lui Napoleon şi a dominaţiei în Europa a „Sfintei Alianţe”. Din această cauză autorităţile suprimau orice manifestare de patriotism a poporului italian în această nebuloasă istorică.
Rigoletto a fost compusă în patru acte, pe un libret scris de Fr. M. Piave, după piesa Regele se amuză de Victor Hugo, având premiera la data de 11 martie 1851 la Veneţia. Acţiunea se petrece la Mantua unde Ducele locului guvernează în mod uşuratic, trăind în ospeţe şi orgii şi folosindu-şi prerogativele despotice pentru a acapara graţiile sexului frumos de la curte şi nu numai, indiferent de poziţia socială; un „Don Giovanni” virulent şi crud, dispus să apeleze la cele mai perfide tertipuri pentru a-şi atinge scopurile carnale, „ajutat” de bufonul Rigoletto şi de o parte dintre nobilii de la curte, care deşi nu sunt de acord cu acţiunile stăpânului îi fac jocul din dorinţa de a-i intra în graţii. Rigoletto este urât de toţi, datorită excesului de zel faţă de stăpân, înlesnindu-i toate „cuceririle amoroase”şi bătându-şi joc în acelaşi timp de toţi curtenii.
Laţul se întinde asupra bufonului din momentul când este blestemat de nobilul Monterone, a cărei fată este necinstită de Duce; şi arestat în momentul în care are curajul de a-şi acuza stăpânul în public de necinstirea fetei sale. Blestemul se va împlini în viaţa bufonului Rigoletto prin moartea fiicei sale Gilda, care contrar tatălui său este o persoană sinceră, puternică, dispusă la iubire până la sacrificiul suprem şi care se îndrăgosteşte de perfidul Duce de Mantua. Dornici de răzbunare pe Rigoletto, trei dintre curteni: Marullo, Ceprano şi Borsa, în complicitate cu ducele se folosesc de prostia şi naivitatea bufonului şi-i răpesc fiica ducând-o la curte, unde este abuzată. Dându-şi seama de înşelăciune, Rigoletto jură să se răzbune pe Duce angajând un asasin, pe nume Sparafucille, care ajutat de sora sa Maddalena urmează să-l atragă pe acesta la hanul de la marginea oraşului unde să fie ucis. La lăsarea serii, ducele soseşte vesel cântând aria La donna e mobile, şi îi face curte Maddalenei sub privirile îngrozite ale Gildei şi ale lui Rigoletto. Se apropie fatidica oră 24 şi ducele merge să se culce în camera de sus a hanului. Cuprinsă de milă, Maddalena îşi înduplecă fratele să-i cruţe viaţa iubitului ei şi a-şi îndeplini planul criminal luând viaţa primului sosit în han. Gilda ascultă încremenită discuţia celor doi şi se hotărăşte să se sacrifice pentru persoana iubită. Ducându-şi planul la capăt, Sparafucille şi Maddalena înfăşoară cadavrul într-un ţol, îl leagă la capete şi printr-o trapă îl coboară în barca unde Rigoletto jubilează de împlinirea răzbunării cântând o arie. Deodată se aude cunoscuta arie La donna e mobile şi cuprins de remuşcări şi îndoieli bufonul dezveleşte trupul înfăşurat. Înnebunit de durere, descoperă corpul încă viu al fiicei sale, care îl roagă să o ierte pentru gestul său şi să-i ierte şi pe criminali deoarece ea însăşi a voit să-şi dea viaţa pentru persoana iubită.
Două lumi şi atitudini diferite care se intersectează în aceeaşi „apă a vieţii”. Pe de o parte lumea nesinceră şi laşă a puterii despotice şi absolutiste a Ducelui de Mantua înconjurată de acoliţii şi sclavii ei, o lume plină de minciună şi putreziciune, o lume formată din oameni dispuşi să facă „orice” pentru a-şi atinge scopurile, chiar dacă acest „orice” poate duce la sacrificarea persoanelor apropiate, şi pe de altă parte viaţa plină de lumină şi de iubire a Gildei care la un moment dat pare călcată în picioare şi terfelită, dar care nu sfârşeşte prin moarte, ci continuă să lumineze prin exemplul personal din opera lui Verdi. E vremea să ne întrebăm, în faţa unor astfel de exemple de viaţă, cât la sută ştim să ne păstrăm demnitatea DE OAMENI într-o lume plină de nebuloase existenţiale şi comerciale şi cât la sută suntem în stare să ne vindem şi sufletul pentru a obţine o banală apreciere din partea şefilor sau a apropiaţilor? Suntem în stare să nu facem nici un compromis de la morala creştină, cu riscul de a fi daţi afară de la serviciu; sau ne e mai comod să adoptăm zicala păgână românească „ fă-te frate cu dracul până treci puntea”. Rigoletto a plătit cu moartea celei mai dragi fiinţe servilismul diabolic faţă de stăpânul său. Noi ce alegem?
Valeriu Ioan