A trecut o săptămână de când un avion s-a prăbuşit în munţi. A venit viscolul şi viaţa a mers înainte. Nu-mi ies, totuşi, din cap, vorbele, pentru prima oară în câţiva ani necenzurate, ale câtorva oameni pe care i-am tot căutat ca să înţeleg ce s-a petrecut în seara aceea de luni dincolo de acel omenesc “Vai, ce naşpa!” în care un controlor de trafic a îngheţat întâmplarea.
“Noi am dat de la început un perimetru mult mai restrâns şi mult mai precis. Şi da, puteam face mai mult, dar n-a ţinut de noi”, îmi spune un ofiţer SRI fără să ne ştim, neapărat, prea bine. Vorbeşte şoptit şi face, parcă, în mintea lui de om, nu de ofiţer al unui serviciu de informaţii, un calcul tacit că, şi dacă s-ar fi câştigat numai 30 de minute sau o oră, tot ar fi fost ceva.
De la Unitatea Militară din Câmpia Turzii vine un mesaj. În spatele anonimatului, ni se povesteşte că paraşutiştii au primit alerta în nici 20 de minute după ora prăbuşirii, s-au echipat, au pregătit un elicopter capabil să zboare în condiţii meteo dificile cu militari de elită şi au aşteptat, pentru a pleca, un ordin care n-a mai venit.
“Multe aş putea spune şi abia aştept să se încheie ancheta, să pot ieşi si să vă explic exact cum a funcţionat totul. Aş face-o şi azi, dar a trebuit să dau în scris că nu fac niciun comentariu public până nu e gata ancheta. E fals 90% din ce vedeţi acum în spaţiul public“, se apără, cu jumătate de gură, unul dintre cei obligaţi la demisie.
