More


    Idealul estetic al indo-europenilor

    =

    Adevărul, binele și frumosul – acestea sunt noțiunile-cheie ale ”Metafizicii” lui Aristotel, care, după Constantin Noica, a fost, este și probabil va rămâne cartea cea mai reprezentativă a antichității. Adevărul ca reper epistemico-ontologic, binele ca fundament etico-axiologic, iar frumosul, frumosul ca pilastru divin și deific fac ca concepția ideatică a armoniei universale (această moștenire inestimabilă a pitagoreismului) să devină perceptibil, sesizabil, fiind uneori nu numai datul supliment, dar chiar și corola de minuni pentru jalnica absență de destin a tristei penurii cotidiene.

    Educarea cunoașterii de sine, educarea libertății, deci, nu este o faptă a singurătății binefăcătoare sau consolatoare. Ea se face prin preluarea celuilalt în sfera libertății mele, în vederea eliberării lui. Iar această educare a libertății se desfășoară, în chip necesar, ca un scenariu al puterii, bine chibzuit și consecvent. Zeitățile antice ale armoniei, ale frumuseții, ale perfecțiunii (de la Adonis până la Apollo, nemaivorbind despre Atena) aveau și o natură sfătuitoare, posedând o cunoaștere prealabilă, gândind înaintea altuia, purtând de grijă înaintea altuia. Zeitatea trebuie să fie, în primul rând, necruțător de sinceră, arătând cu o lejeritate înspăimântătoare spre partea ascunsă a lucrurilor.

    ”…Căci frumosul nu-i altceva/ decât începutul cumplitului, pe care încă abia-l îndurăm,/ și dacă atât ne uimește, e pentru că, nepăsător, din dispreț,/ nu ne distruge.Și orice înger e cumplit” – scrie Rainer Maria Rilke încă la începutul volumului său de versuri, ”Elegiile duineze”. Astfel, prin frumusețe apare identitatea suverană a zeității, și viața spirituală a unui om inteligent se hrănește din această certitudine oarecum defensivă și firavă. Frumusețea, după Rilke, este un fel de ”mysterium tremendum”, a cărui socialitate își găsește o auto-afirmare plenară în evoluția comunităților umane, mai ales în progresul necontenit al relațiilor familiale. Domesticitate și familie, iată două dintre cele mai importante fenomene sociale, fără de care societatea ar fi o cazarmă sau o pușcărie. Desigur, aici este vorba despre o riguroasă individualizare a revendicărilor juridice. Fiecare persoană trebuie să fie cât mai independentă, beneficiind astfel de drepturile omului. Dar să nu uităm, nici o clipă, că în spatele acestei evoluții care merge de la o stare domestică arhaică, trecând prin familia creștină antică, medievală și modernă, până la societatea domesticită și docilizată a postmodernismului, se ascunde o politică juridică îndreptată sistematic împotriva ordinii organice a tradiției primare indo-europene. Georges Dumézil și Mircea Eliade, într-un epistolar magistral, fideli confesiunii lor de credință, afirmă de multe ori și cu mare amărăciune: idealul estetic al indo-europenilor nu va supraviețui acel moment în care menirea familiei tradiționale va fi dată uitării cu un gest de frivolitate definitivă.

    Alexandru Kereskenyi



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img