Vreme de milenii, omul a rămas ceea ce era pentru Aristotel: un animal viu și în plus capabil de o existență politică. Omul modern însă este un animal în a cărui sferă politică viața sa de ființă vie se află în discuție. Explicația acestui fenomen este cât se poate de simplă: dat fiind faptul că locul vieții bune se află înăuntrul vieții însăși, umanitatea omului se împlinește în acţiunile sale de fiecare zi. Astfel centrul vieții bune se găsește în ceva la care fiecare poate să ia parte, mai ales cei înstăriți. Omul a fost zămislit pentru a trăi, existând totodată pentru a trăi mai bine (Augustin), iar sensul oricărui act politic este depășirea simplului fapt de a trăi numai către o viață mai bună (Montesquieu).
Dar care ar fi atunci menirea patriotului? După Heidegger, patriotul este reprezentantul unui principiu, mai bine zis, personificarea unei idei, care respinge icoana unui suveran totalitar (fie el Împărat, Führer, secretar general, partid sau chiar popor), dar respinge și egalitarismul tip trei sute de grame de pâine zilnice de persoană sau cele o sută de grame de unt pe lună. Patriotul, mai ales acel patriot care urmărește consecvent principiile sale, este omul ideii și nu al ideologiei, iar patriotul desăvârșit ar putea să fie un adept înverșunat al adevărului și nu prietenul realităților efemere, minore, zilnice.
Marele istoric francez, Roger Chartier constată cu amărăciune faptul că datorită unui lung proces de secularizare, a devenit posibil, pentru orice formă de putere contemporană (culturală, economică, militară, politică, religioasă sau chiar tehnică), să transforme viața ca auto-afectare și auto-finalitate într-o variabilă înăuntrul unui mecanism de gestiune tehnică. Una care și-a pierdut auto-teleologia în favoarea noilor forme de hetero-teleologii. Altfel spus, viața (sortită canonic unei îmbunătățiri continue) se află încă în centrul acțiunii umane, dar numai pentru a părăsi, în permanență, acest centru către forme tehnice tot mai sofisticate.
Aceste noi centre, conform cărții de mare răsunet a lui Giorgio Agamben, ”Moyens sans fin” (1998), demască și heteroclitatea inter-mediativității nețărmurite a existenței private și publice postmoderniste. Supuse unor imperative geo-economice (inclusiv unor tehnologii politico-financiare ale noilor suveranități naționale sau transnaționale), patriotismul devine lozinca celor copleșiți de dorința de căpătuială a acelora care nu mai dau nici un preț pe unele ”afaceri sufletiste” (considerate inactuale sau chiar inoportune) ale semenilor. Iar noțiunea de patriot desăvârșit apare ca ceva referitoare la un misionar ciudat și straniu al unei religii demult uitate.
Alexandru Kereskenyi