More


    Cine sunt ţipţerii şi cum au ajuns să fie colonizaţi în Transilvania

    =

    Ţipţerii (în germană zipser), numiţi alternativ în terminologia istorică maghiară şi saşii din Sepeş (în maghiară szepességi szászok) sunt o minoritate de etnie germană din Slovacia şi România (regiunile istorice Maramureş şi Bucovina).

    Termenul românesc Ţipţeri este o adaptare la limba română a termenului german Zipser, care vine de la comitatul Zips (atunci în Regatul Ungariei, azi Spiš, în Slovacia), ţinutul de provenienţă a acestui grup.

    Istorie
    Ţipţerii au fost colonizaţi în Bazinul Carpatic în secolul al XIII-lea de regii ungari împreună cu saşii transilvăneni. Limba lor este foarte apropiată de dialectul săsesc transilvănean, o variantă arhaică a limbii germane de jos care s-a dezvoltat izolat de celelalte dialecte germane şi din cauza colonizării timpurii şi a distanţelor mari de teritoriul de origine, astfel că diferă profund atât de limba germană standard cât şi de variantele dialectelor germane de jos vorbite în zilele noastre. Ţipţerii sunt în mod tradiţional mineri, fiind colonizaţi de regii ungari în zonele miniere pentru a întări mineritul în zonele nordice a regatului (teritoriul Slovaciei de azi). Variantele maghiare ale denumirilor localităţilor ţipţere conţin adeseori cuvântul „bánya”, („mină”). În zonele populate de primii ţipţeri s-au stabilit ulterior numeroase comunităţi germane venite din Westfalia, limba şi cultura lor fiind influenţată puternic şi de acest element (de unde provin cele mai mari diferenţe lingvistice dintre dialectul ţipţer şi dialectul săsesc transilvănean).


    Deşi nu au înfiinţat scaune proprii, a existat Universitatea Săsească din Zips care a fost baza organizatorică a autonomiei ţipţerilor. Ţipţerii au avut drepturi şi privilegii colective asemănătoare saşilor transilvăneni, profitând de o autonomie largă în ceea ce priveşte administraţia localităţilor, legislaţia, jurisdicţia şi organizarea bisericească. Prima diplomă regală care a garantat libertatea şi privilegiile ţipţerilor a fost emisă de Ştefan al V-lea al Ungariei în 1274, privilegiile lor colective fiind confirmate ulterior şi de Carol Robert de Anjou în 1312 şi 1328. Legislaţia proprie a ţipţerilor a fost stabilită în scris pentru prima dată în 1370 în documentul întitulat Zipser Willkühr, prima antologie completă a legilor ţipţerilor.

    Primii colonişti
    Primii ţipţeri au fost colonizaţi de regele Andrei al III-lea al Ungariei în zonele miniere din Maramureş, cel de al doilea val ajungând aici mult mai târziu, în secolul secolul al XVII-lea, respectiv în secolul al XVIII-lea, când ţipţerii din zonele tradiţionale ţipţere au obţinut dreptul de a se stabili şi în alte zone ale Imperiului Habsburgic. Tot în această perioadă sunt colonizaţi ţipţeri şi în Bucovina.


    Majoritatea ţipţerilor au ajuns, deci, în Maramureş în contextul proiectului de colonizare a zonei iniţiat de administraţia imperială austriacă începând cu 1776. Imigrarea s-a făcut în valuri. La începutul secolului al XIX-lea colonizarea ţipţerilor a fost extinsă la Ducatul Bucovinei. Ţipţerii veniţi în 1805 s-au stabilt la Pojorâta şi Fundu Moldovei (Luisenthal), cei veniţi în 1808 la Prisaca Dornei (Eisenau), iar cei veniţi în 1809 la Dragoşa şi Valea Stânei lângă Frumosu. La Gura Putnei a existat o colonie de ţipteri, cu denumirea de Karlsberg. Alţi ţipţeri s-au stabilit la Solca (Solka) şi la Voievodeasa (Fürstenthal). Ultimii colonişti au venit pe la 1829.


    Îndeletnicirea principală a ţipţerilor colonizaţi în secolele XVII-XIX este prelucrarea lemnului. Pe Valea Vaserului, ţipţerii plantau molid, aveau grijă de pepiniere, defrişau păduri, trimiteau plute pe apă la vale până la Sighet, Vişeu şi Borşa, construiau plute pe apă, construiau drumuri şi poduri de lemn. La muncile mai uşoare ajutau şi femeile.Denumirea de ţipţeri s-a extins de la primii veniţi. în sec. XVIII şi la cei care au imigrat în Maramureş mai târziu, din localităţile Gmunden, Bad Ischl, Bad Goisern şi Ebensee, localităţi din Austria Superioară. Locuitorii, stabiliţi pe Valea Vasarului (în germană Wassertal), pe râul Vaser, vorbesc un dialect deosebit de dialectul săsesc, puternic influenţat de vorbirea din Austria Superioară.

    Dialectul şi literatura ţipţer
    Dialectul ţipţer este idiomul vorbit de coloniştii germani care au populat teritoriile din zona Zips, respectiv şi alte zone miniere din nordul regatului istoric ungar începând din secolul al XIII-lea şi până în secolul al XIV-lea, ajungând ulterior (în secolul al XVII-lea, respectiv în secolul al XVIII-lea) şi în Maramureş, Bucovina şi anumite teritorii din Moldova. Acest dialect, care a fost folosit până în secolul al XX-lea, îşi are originea de bază în graiurile francone de pe cursul mijlociu al Rinului la care s-au adăugat pe parcursul procesului de colonizare elemente din Westfalia. Pe lângă substratul lingvistic german de jos evoluat sub o influenţă puternică westfaliană, dialectul ţipţer conţine şi o serie de preluări din limba maghiară şi din cea slovacă, iar comunităţiler lor de pe teritoriul României de azi folosesc şi preluări din limba română.


    Ţipţerii au creat o importantă literatură în dialectul lor, cel mai important poet ţipţer fiind Lëndners Ernst von Kejsenmark (cunoscut şi ca Ernest Lindner sau Ernő Lindner), poet romantic ţipţer numit adeseori „Petőfi al ţipţerilor”, care în creaţiile sale lirice a îmbinat formele poetice clasice cu folclorul ţipţer. Lingvistul Imre Kövi a realizat şi un dicţionar al limbii ţipţer, rămas în manuscris până în zilele noastre.

    Între culegătorii de folclor al ţipţerilor se numără etnologul şi teologul Anton-Joseph Ilk, emigrat în 1998 în Austria.

    Nicolae Ghişan



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img