More

    Criteriile care au stat la trasarea graniţei dintre România şi Ungaria în părţile sătmărene după 1918

    Studiul istoricului Marius Boloş îşi propune să analizeze modul în care oraşul Satu Mare, în ansamblul mai larg al comitatului sătmărean maghiar, a devenit un punct important în dezbaterile privitoare la trasarea graniţei dintre România şi Ungaria, după sfârşitul Primului Război Mondial.

    Istoricii axaţi pe cercetarea spaţiului central-european au dedicat ample studii modului în care legăturile economice dintre diferite teritorii ale Austro-Ungariei au fost afectate de noile realităţi geopolitice postbelice. Situate într-un spaţiu geografic aflat la intersecţia mai multor interese naţionale, părţile sătmărene s-au transformat la începutul anului 1919 într-un câmp de bătălie geopolitică între Marile Puteri învingătoare Finalitatea Primului Război Mondial a reprezentat în acelaşi timp și o redefinire a proceselor şi legăturilor economice tradiționale din acest areal administrativ. Totodată, o atenţie a fost acordată şi corelaţiei dintre geografie şi centrele economice, analizându-se avantajele şi dezavantajele acestor spaţii fragmentate. Austro – Ungaria era divizată de masive lanţuri muntoase: Alpii, Sudeţii, Carpaţii ce au dus volens nolens la crearea unor micro-regiuni economice cu specific propriu. Începând cu a doua jumătate a secolului XIX reţeaua feroviară a cunoscut o extindere în părţile transilvănene însă insuficientă raportată la nevoile teritoriale. Pe lângă acest aspect şi transportul fluvial era destul de slab dezvoltat. Drept urmare, cu excepţia unor schimburi etatizate între Viena şi Budapesta comerţul se axa îndeosebi pe aceste legături inter-regionale. Din acest punct de vedere oraşul Satu Mare era încadrat într-un adevărat ’’hinterland’’ economic al Tisei Superioare. Încă înainte de izbucnirea Primului Război Mondial în vara anului 1914, statul maghiar a condus la recensăminte social-economice de stabilire a ponderii elementului etnic în cadrul economiei maghiare . În ceea ce priveşte comitatul Satu Mare, recensământul ramurilor economice a conchis faptul că în preajma primei conflagraţii mondiale, dintr-un total de 1.348 de întreprinderi, 1.313 erau conduse ori aveau un consiliu de administraţie format preponderent din etnici maghiari .

    Chiar dacă elementul românesc era cvasi-inexistent în cadrul întreprinderilor industriale, lucrurile stăteau mai bine în ceea ce priveşte sistemul bancar, fiinţând o reţea de bănci populare ce au deţinut un important rol în cadrul emancipării naţionale române. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea oraşul Satu Mare cunoaşte o dezvoltare urbană accentuată. În 1871 a fost dată în folosinţă calea ferată Satu Mare – Carei, din 1872 ruta feroviară Satu Mare – Sighet, iar în 1884 a fost inaugurată şi linia Satu Mare – Baia Mare cu efecte benefice asupra dezvoltării economice. După înfrângerea Puterilor Centrale în primul război mondial, dualismul austro-ungar s-a destrămat, Ungaria reinventându-se într-o republică sub conducerea preşedintelui Mihály Károly căruia i-a revenit sarcina de a gestiona puternicele mişcări naţionaliste din teritoriu. Într-un spaţiu transilvănean tumultuos, divizat între maghiari şi români, pentru a salva ce se mai putea salva din fosta monarhie s-a propus dinspre Budapesta resetarea statului maghiar de pe poziţii federative. Prin urmare, Oscar Jászi, în calitatea lui de Ministru al Naţionalităţilor, a propus înlocuirea centralismului şi autoritarismului maghiar cu o formulă administrativă nouă după model elveţian, ce oferea o largă autonomie administrativă minorităţile naţionale .

    Eşuând orice discuţii conciliatorii între Budapesta şi liderii românilor din Transilvania şi neputând face faţă noilor provocări geopolitice, preşedintele Károlyi a demisionat într-un sfârşit, puterea fiind preluată la 21 martie 1919 de un guvern de coloratură comunistă sub conducerea lui Béla Kun. Mecanismul şi motivele care au stat la baza trasării noilor graniţe între România şi Ungaria au reprezentat multă vreme în istoriografia română subiectul unei romantizări istorice.

    Desigur că strădaniile liderilor românilor ardeleni şi-au avut rostul lor în ansamblul mai larg al mişcării de emancipare politică însă privirea de ansamblu a realităţilor geo -politice dezvăluie o realitate istorică cu numeroase meandre în desăvârşirea unităţii naţionale române. Într-o primă etapă, finalizarea luptelor armate pe teritoriul transilvănean au dus la trasarea unei linii de armistiţiu între România şi Ungaria pe aliniamentului Mureş-Reghin – Bistriţa, fapt stabilit prin Convenţia de la Belgrad din 13 noiembrie 1918. La reuniunea din 10 februarie 1919 de la Paris s-a pus în discuţie eventualitatea ca oraşele Oradea şi Arad să fie transferate României analizându-se posibilitatea ca aceste localităţi să reprezinte pentru statul român strategice centre economice de graniţă care ar putea fi românizate în timp . E adevărat însă că exista şi o recomandare referitoare la faptul ca, acolo unde este posibil, pe lângă criteriul economic să fie luat în considerare şi factorul etnic. O poziţie asemănătoare o exprimă şi istoricul Robert Nemes pentru care fixarea hotarului dintre România şi Ungaria a avut mai puţin de-a face cu realităţile etno-lingvistice cât mai degrabă cu importanta reţea feroviară din regiune. Din punct de vedere istoric-evolutiv, mai mulţi reprezentanţi ai puterilor occidentale au analizat ori au efectuat vizite de documentare în ţinutul sătmărean pentru a lua pulsul realităţilor social-politice. Astfel, referindu-se la oraşul Satu Mare, delegatul britanic Alexander W.A. Leeper a susţinut trecerea acestuia cu satele din jur în componenţa României, accentuând importanţa rutelor de transport în detrimentul criteriului etnic. În ceea ce priveşte comisia franceză, aceasta şi-a exprimat punctul de vedere prin susţinerea faptului că oraşele de graniţă ce urmau a fi cedate României pot deveni importante centre industriale în cadrul statului român.

    Drept urmare, generalul francez Henri Mathias Berthelot, conducătorul Misiunii militare franceze în România, a făcut la sfârşitul anului 1918 o vizită la faţa locului în aceste oraşe, ajungând şi la Carei în 29 decembrie. La negocierile din 22 februarie 1919, delegaţia României a fost reprezentată la Paris de Ion I.C. Brătianu şi Alexandru Vaida-Voevod care în decursul dezbaterilor au insistat asupra necesităţii încorporării oraşului Satu Mare şi a regiunii aferente sub autoritatea Bucureştiului, altminteri efortul financiar pentru a reconfigura o nouă reţea feroviară care să lege România de Cehoslovacia ar fi fost prea ridicat. Ion I.C. Brătianu a mers cu doleanţele teritoriale chiar mai departe cerând în numele statului român întreagă regiune de până la râul Tisa, în conformitate cu promisiunile oferite României în tratatul secret dintre România şi Antanta semnat în 1916. Un succes important a obţinut diplomaţia românească după dezbaterile din 26 februarie, când s-au admis oficial cererile româneşti de preluare administrativă a oraşelor ce urmau să fie plasate pe graniţă. Iniţial însă, urma să se stabilească o zonă neutră de demarcaţie în care calea ferată ce lega Sătmarul de Arad să fie pusă sub controlul Aliaţilor.

    Argumentul liniilor ferate a convins în cele din urmă şi delegaţia italiană la tratative care după o serie de obiecţii ridicate asupra desprinderii părţilor sătmărene din componenţa statului maghiar a fost de acord la reuniunea din 2 martie ca oraşele Satu Mare şi Carei să fie într-un final acordate României. Mai spinoasă a fost poziţia delegaţiei americane care fidelă crezului autodeterminării naţionalităţilor enunţat de preşedintele Woodrow Wilsson insista asupra trasării graniţei în regiunea sătmăreană doar după organizarea unor plebiscite locale al căror rezultat să aibă un rol precumpănitor. În cele din urmă, realismul politic de neutralizare a pericolului bolşevic prin crearea unui ’’cordon sanitar’’ în faţa Ungariei ce putea fi înfăptuit doar prin racordarea reţelei feroviare româneşti la reţeaua similară cehoslovacă a avut câştig de cauză. Aşadar, la 7 martie 1919, Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris a dat o rezoluţie prin care încuviinţa avansarea trupelor române până pe linia căii ferate Satu Mare-Oradea. În data de 20 martie 1919, reprezentantul Antantei în Budapesta, locotenent-colonelul Ferdinand Vyx a dat o notă ultimativă guvernului în care stipula obligativitatea retragerii forţelor armate maghiare în conformitate cu o nouă demarcaţe teritorială ce pornea de la Arad până la Satu Mare. În cadrul reuniunii din 6 aprilie 1919, toate cele patru delegaţii ale marilor puteri îşi dăduseră acordul asupra integrării oraşelor Satu Mare şi Carei în componenţa României semnându-se în acest sens un document reprezentativ.

    Nicolae Ghişan

    ȘTIRI RECENT ADĂUGATE