Cetatea Sătmarului la începutul secolui XVIII – ultimi ani de existență



Istoriografia tradițională pune distrugerea fortificațiilor ridicate în cursul războaielor antiotomane pe seama Habsburgilor. Odată cu recucerirea părților centrale ale regatului Ungariei (Tratatul de la Carlovița, 1699), linia de apărare a cetăților ridicate în aceste regiuni și-a pierdut rolul militar. În acest sens, Consiliul Imperial de Război din Viena a decis abandonarea și demolarea mai multor fortificații.

Programul a fost inițiat în anul 1702 și a stârnit în primul rând nemulțumirea comunităților care au prestat servicii militare în aceste cetăți și, ca atare, și-au câștigat astfel existența. Nemulțumirile au alimentat firesc mișcarea antihabsburgică a curuților și au contribuit la extinderea rapidă a răscoalei izbucnite în anul următor, în 1703. Aceste aspecte au contribuit la crearea ulterioară a opiniei că demolarea cetăților a fost o măsură luată împotriva curuților și, în general, împotriva stărilor ungare, considerate rebele de către curtea vieneză. O analiză mai atentă a documentelor din arhiva Consiliului de Război relevă însă faptul că abandonarea cetăților a fost dispusă din considerente strategice și financiare (rolul militar diminuat vs. costul întreținerii). Se remarcă și evoluția tehnicii militare care, coroborată cu schimbarea concepțiilor tactice, a adus la depășirea rapidă a sistemelor defensive create anterior. În cele mai multe cazuri demolarea cetăților nici nu s-a pus în aplicare, sau cel puțin nu s-a finalizat până la izbucnirea răscoalei din 1703. Revenind la cazul cetății Satu Mare, în anul 1702, aceasta nici nu a fost propusă pentru demolare.

Cetatea Sătmarului a fost ridicată în anul 1565 în contextul războaielor anti-otomane și a conflictelor armate cu Principatul Transilvaniei. Datorită poziției sale strategice, aflată la granița celor trei puteri, cetatea Satu Mare a avut un rol militar și strategic deosebit, fapt reflectat în numărul și înzestrarea garnizoanei, precum și în eforturile continue de modernizare și întreținere. Odată cu dispariția pericolului otoman și integrarea Transilvaniei în sfera de dominație habsburgică, rolul strategic al cetății s-a diminuat în mod evident, dar aceasta rămas totuși una dintre cele mai bine înzestrate fortificații din zonă, care adăpostea o garnizoană numeroasă. Evident, rolul efectivelor militare staționate s-a transformat, acestea trebuind să asigure controlul regiunii și să-și ofere sprijinul administrației imperiale, fapt pentru care au devenit destul de nepopulare în rândul populației locale. Odată cu diminuarea importanței strategice, și resursele alocate întreținerii s-au redus, astfel încât construcțiile fortificației au ajuns să fie neglijate.

Răscoala curuților, izbucnită sub conducerea principelui Francisc Rákóczi al II-lea în vara anului 1703, s-a extins foarte rapid în comitatele de nord-est ale regatului și a atins o intensitate considerabilă din cauza tensiunilor acumulate. Garnizoanele și trupele imperiale au fost copleșite de rapiditatea evenimentelor. Astfel, după câteva tentative eșuate de a stopa și înăbuși răscoala, s-au retras în fortificațiile rămase sub controlul lor. Între ele s-a aflat și cetatea Satu Mare, împreună cu alte fortificații mai importante din zonă (Tokaj, Oradea). În primele luni ale răscoalei, armata curuților a cucerit doar fortificații mai slab apărate și de mai mică importanță, iar victoriile obținute au diminuat doar efectivele, și nu au nimicit trupele imperiale. Astfel, pe teritoriile controlate de curuți au rămas garnizoane inamice puternice, care amenințau zonele adiacente, fiind nevoie de blocarea și asedierea treptată a acestor cetăți. Mersul evenimentelor poate fi reconstituit cel mai ușor din memoriile principelui Rákóczi, informații care, desigur, trebuie coroborate cu alte tipuri de surse.

Sursa : Szőcs Péter Levente – Satu Mare Studii si Comunicari – 2015 – Seria Istorie – Etnografie – Arta – Restaurare – Conservare

Nicolae Ghișan





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts