De ziua lui Dragobete



Oricine ce-ar spune vreodată, Dragobete este simbolul iubirii curate care a dominat și domină lumea fascinantă, gura de Rai, a familiei tradiționale. Prima iubire, primul dor născut din dorința nestăvilită de a-l revedea pe El sau de a o revedea pe Ea, se înscriu în stările de fericire deplină neîntinate de nicio umbră a Răului. Dragobete simbolizează iubirea sinceră, de poveste, care nu cunoaște răceala rațiunii, dar nici limitele spațiului pământean. Îi scriu lui „Dragobete, care sărută fetele”, acum la sfâșitul iernii, când ghioceii plăpânzi simbolizează bucuria nemăsurată a unui sărut nevinovat, dăruit pe furiș în pragul serii luminat de nenumărate declarații de dragoste.

Dragă Dragobete, de nicăieri se-ntrupează povestea de iubire neîntinată de mizerabile pofte malefice. Lumea dematerializată a unui sărut atinge corzile sensibile ale Dorinţei coborâtă din patria Destinelor. Nici măcar o umbră de răutate nu poate străbate scutul iubirii, Pur, ca reflecţiile unui diamant nedăruit al Sincerităţii. Niciun intrus, păcătos de gelos, nu poate pătrunde-n sfera strălucitoare a legendarei iubiri platonice. Insula iubirii veşnice n-a fost niciodată cucerită de crucişătoarele Intereselor materiale obscure ale Ipocriziei. E pace deplină-n nedespărţitele îmbrăţişări cuprinse de feeria nepământeană a dulcei regăsiri. Graniţele pământene se deschid în faţa zborului nefrânt al jurămintelor de iubire veşnică. Iubirea nemiloasă pătrunde-n ochii neliniştiţi ai primei aventuri scăldată-n fiorii dragostei nepătați de minciuni. Pe brațele tenebroase ale patriei dimineții ne-am așternut trăirile profunde ale simțirilor vremelnice. Amândoi am gustat cu nesaț din nectarul Beatitudinii. Priviri iscoditoare s-au ascuns în umbrele răsăritului. Nestăvilite atingeri au luminat bucuriile înfiorate de tainice trăiri edenice incomensurabile. Trilurile privighetoarei înviorat-au văzduhul Clipelor încărcate de patimile Despărțirii. Fiecare secundă, fără căldura apropierii enigmatice, se topește-n neantul însingurării opac. Timpul reîntâlnirii răsare ca un bob de grâu din dorința fascinantă a revederii Luminii chipului tău. Peste întinsele grădini pline cu florile iubirii planează îmbrățișările noastre. Fiecare zi se topește-n iureșul trecerii secundelor. Se-apropie clipele reîntâlnirii în lumea primului sărut dulce și cald ca o zi de primăvară plină de ciripitul voios al păsărilor din pădurea copilăriei încarcerată-n fotografiile îngălbenite de uitare și neuitare. În fiecare răsărit de soare se-ascunde biletul de călătorie către Renașterea spoită de teamă și libertatea Fericirii depline, de anii nemiloși ai trecerii prin dulceața existenței tinereții.

Pe lacul înghețat al rememorării dansează spiridușii iubirii învăluiți de farmec și imaginații pline de parfumul fascinant al Dorului. În oglinda de gheață încremenită de mustățile Iernii se-arată farmecul minunii privirii tale parfumat de crenguțele de brad. Nevăzute mâini îți mângâie chipul împodobit cu sclipiri argintii. Pe licărul înserării stă scris numele Iubirii țintuit în flori de primăvară. Nicio flacără n-are voie să dezlănțuie Dorul decât sărutarea de foc a Iubirii ascunsă-n tainice cuvinte melodioase deslușite doar de farmecul ei Nepereche cu crizantemă la ureche. Furtuna de cuvinte se zbenguie la picioarele poveștii de dragoste. O răsuflare fierbinte se transformă-n miracolul unui sărut măiastru. Sub cerul înstelat, visele sunt cuprinse de fuiorul privirilor galeșe. În patul dorurilor s-a așternut chipul tău peste ochii pătimași. Îmbrățișările noastre stâmpără nestăvilita dorință a revederii. Căldura sobei mângâie obrajii înlăcrimați de lipsa ta. La geam bate crivățul îndelungatei așteptări. Iubirea palpită în mintea plină de imaginații pure. Pe covorul ierbii se rostogolesc cuvinte nespuse înaintea mult doritei atingeri tainice. Ca un sărut fugar te-ai strecurat în constelația mea, Iubire nepieritoare. De nicăieri m-a cuprins în brațele ei vraja ființei tale cu parfumul cuceritor desprins din patria crizantemelor.

Pe amândoi aseară ne-a călcat în picioare sărutul având înşirate pe aţă câteva lacrimi adolescente şi-n limpezimea aceea nebună adunat-am în palme din nisipul fierbinte ultima părere de rău rătăcită-n lanul de alge marine moarte. Adăpostesc atent drumuri călăuzite de Marea Dorinţă de-ai fi în doi. Ca o ceaţă care se risipeşte deodată cu dimineţile neasemuit de calde, zburdam peste vârfuri teşite de marmură pură. Fluierul de os îngâna o muzică suavă.Te simţean imagine răsturantă în pendula orologiilor lumii. Călător întindeam mâna. Simţeam buzele uscate de nesomn cum tremură în aşteptarea gestului acela răscolitor în dimineaţă. Stelele au îngheţat apa cuvintelor de buze. În leagănul de gânduri ploaia se preschimbă-n seve şi trupul tău miroase-a levănţică, a dragoste eternă. Nu căuta în vise iubirea efemeră ce poartă-n ea destinul neştiut. Se-ndoaie crengile pe valuri mari de vânt. Rotunde cuvinte străbat potecile necunoscute din nopţile de veghe. Rămâi în leagănul de gânduri când ploaia se-odihneşte pe umerii tăi albi ca spuma laptelui de-acasă. Seara, în ploaia caldă o să uităm de noi prin nesfâşitele grădini de vise şi-ai să adormi tristeţea în leagănul Iubirii, dăruit pentru eternitate de însuși „Dragobete, care sărută fetele…”.

Dumitru Țimerman





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts