More


    Nunta oşenească – un rit de trecere, fapt ce presupune efectuarea unor gesturi şi acte rituale bine stabilite prin tradiţie

    - Advertisement -

    Păstrători ai unor valori etno-culturale autentice, oşenii au reuşit să transmită din generaţie în generaţie ceea ce are mai de preţ un popor: limba, portul şi datinile strămoşeşti. Ţara Oaşului a devenit celebră prin portul popular, prin arta, muzica şi dansul specific oşenesc, care se desfăşoară privirilor în special cu ocazia unor evenimente deosebite: nunţi, hore, şezători, sâmbre, lăutul torturilor şi alte sărbători. Nunta oşenească reprezintă una dintre cele mai spectaculoase elemente ale culturii populare din nord-vestul Transilvaniei. Pregătit din timp de tineri şi de părinţi, acest moment este polivalent, având implicaţii în viaţa socială a comunităţii, în sistemul de moştenire a averii, în viaţa economică a familiilor în cauză. Nunta constituie, în primul rând, un rit de trecere, fapt ce presupune efectuarea unor gesturi şi acte rituale bine stabilite prin tradiţie.

    Anumite rituri, care astăzi nu se mai păstrează, au avut rolul de a apropia măritişul fetei sau însuratul băiatului, de-a le indica timpul, locul, sau persoana care îi era rânduită. Cu doar 20 de ani în urmă se întâlnea în localitatea Batarci practica ghicitului ursitei sau ursitului, a viitorului, folosindu-se diferite obiecte: pahare cu apă, palma, mătura, cărbuni din vatră, etc. De asemenea, practica vrăjitoriei a fost şi este în continuare o cale de a prevesti orânditul sau orândita. Cel care apela la femeia care „îl leagă” pe cel dorit, trebuia să aducă vrăjitoarei o bucată sau chiar obiect de îmbrăcăminte. Vrăjitoarea descânta obiectul apoi îl „leagă”, îl „înţeapă” cu ace de gămălie pentru a-i opri dorinţa pentru altă fată sau băiat. Legarea se va face numai dacă cel dorit atinge sau îmbracă obiectul respectiv. Aceasta practică nu rămâne necunoscută şi atunci când anumite căsătorii sunt nefericite, oamenii spun că ele se datorează unor astfel de practici, nefiind rezultatul unei adevărate iubiri. Mai jos sunt momentele importante ale unei nunţi cu tradiţie din zona Oaşului:

    Curtatul
    Curtatul fetei începe de la vârste fragede: 12 ani, deoarece la 15, 16 ani multe fete sunt măritate. Acest obicei se face în şezători, mai degrabă „în şădere”. Şezătorile de lucru organizate în serile postului de Crăciun, când fetele se adunau pentru a toarce, astăzi nu se mai păstrează. Se mai păstrează încă obiceiul feciorilor de a merge la fete „a şăde” seara, în zilele de sărbătoare şi la sfârşit de săptămână. În urmă cu 15 ani, în Batarci, încă mai exista hora satului „danţul”, prilej pentru tineri de a se cunoaşte. După joc, începeau „vizitele”, dar nu îndată. Rămânea de obicei un răgaz în care tinerii îşi scuturau praful adunat pe veşminte în timpul „giocului”. Astăzi, discoteca, (dar nu foarte târzie, până la „asfinţită sorile”) a luat locul danţului. Şi chiar dacă nu se organizează în discotecă, obiceiul tinerilor de a merge „în sat” duminica după-amiază nu a dispărut.

    Peţitul
    Peţitul, obicei vechi, care se mai păstrează. Tatăl băiatului trimite la părinţii fetei „un sol” pentru a cere permisiunea să vină la peţit. Familia fetei se pregăteşte pentru seara peţitului cu mâncăruri şi băuturi alese, şi cu casa curată. Peţitorii sunt tatăl băiatului şi alţi doi-trei bărbaţi din neam, precum şi viitorul mire. De obicei, femeile nu participă. După ce au stabilit zestrea, tinerii sunt chemați în faţa peţitorilor, iar starostele are misiunea de a-i întreba individual dacă într-adevăr sunt neclintiţi în dragostea lor. Răspunsurile celor doi trebuie să fie „da”, altfel peţitul nu mai are loc. De obicei, peţitul are loc sâmbătă seară, pentru ca duminică tinerii să poată merge în faţa preotului satului şi să facă „ştimbul” adică logodna. În locul verighetelor oşenii schimbau bani. Băiatul îi dădea fetei un cadou cumpărat de el, iar fata o sumă de bani şi astfel avea loc „ştimbul”. În cazul în care nunta nu mai avea loc banii se donau bisericii. Ştimbul de azi e diferit, cu verighete etc., şi chiar dacă nunta se ţine sau nu tinerii donează şi astăzi o sumă de bani bisericii. Preotul va anunţa în biserică în trei sărbători (sau duminici) consecutive vestirea căsătoriei, exemplu: „Tânărul Burcuş Ioan, fiul lui Ioan şi Ana de pe strada Pădurii, doreşte să păşească la Sfânta Taină a Cununiei cu tânăra Sărcuţa Florica, fiica lui Vasile şi Irina de pe strada Principală”.

    Chematul
    Chematul „strâgatul în nuntă” este un obicei ce încet, încet se pierde datorită faptului că „danţul’’ nu mai există duminica în sat. Mirele şi mireasa îmbrăcaţi oşeneşte „cheamă’’ la nuntă cu o săptămână înainte de ceremonia propriu-zisă. Duminica „în sat’’ unde sunt adunaţi tineri, bătrâni, mirele strigă cu voce tare: „Fecioraşi şi fete, / Boresari şi neveste / Pe sâmbătă… vă poftim la nuntă’’.

    Împletitul miresei
    Împletitul miresei (coadă lată) se făcea vinerea dimineaţă de către o femeie pricepută. În prezent, miresele în ziua nunţii sunt îmbrăcate oşeneşte, dar nu poartă cunună. Obiceiul s-a schimbat, miresele îşi pun cunună în ziua în care cheamă la nuntă. Cea mai îndemânatică meşteriţă consacră 5-6 ore de lucru concentrate numai pentru împletirea părului şi tot atâta vreme pentru aranjarea podoabelor. Părul lung şi bogat, uns cu untură de porc în trecut şi cu ulei, în prezent este pieptănat cu grijă în jurul capului, secţionat în 4 părţi egale şi apoi grupat în 3 secvenţe distincte. Cu o undrea se alege cărarea dreaptă, centrală, din frunte către creştetul capului. Urmează cele 2 plase, mâini şi cu toate cele 10 degete, împletitura avansează pe rând la ambele părţi laterale ale capului, dinspre ceafă spre frunte.

    Cusutul steagului
    Cusutul steagului are loc vineri sau sâmbătă dimineaţa, „drujbele” (fetele de onoare ale miresei) pregătesc cele necesare steagului: două „chischineauă” (baticuri) dintre cele mai frumoase, batistele, „perţile” (hârtie creponată tăiată fâşii), flori din grădină, de obicei „barghinoc” (rozmarin), iar „stegarii” (băieţii de onoare) aduc: „bota”‚ „zurgălauăle” („ţurgalauă”) – clopoţei, verdeaţă şi câteva cuie. Din rândul drujbelor, mireasa desemnează „drujba cea mare”, iar mirele pe „stegaşul cel mare”. Ei vor conduce întreg ritualul nunţii: cusutul steagului, mersul după nănaşi, ducerea miresei la biserică etc. Se lucrează colectiv atât la casa miresei cât şi la casa mirelui: vinerea (în ajunul nunţii), după masă, drujbele se adună la casa miresei şi îşi pregătesc podoabele pentru steag, iar stegaşii se adună la casa mirelui pregătindu-şi şi ei cele necesare steagului. Lucrarea (cusutul steagului) se desfăşoară într-o atmosferă de veselie tinerească, cu glume şi ţâpurituri, cu prăjituri şi băutură din partea gazdelor. Obiceiul referitor la cusutul steagului este valabil doar pentru tinerii aflaţi la prima căsătorie „la întâia căsătorie să fă steag şi să pune cununa’’. Verdeaţa din vârful steagului simbolizează tinereţea „să chie (fie) verde”, adică tânăr mereu.

    Nicolae Ghișan



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img