Dumnezeu ne descoperă voia Sa, ne dă poruncile, dar nu ne obligă să le împlinim, fiindcă El ne-a înzestrat cu libertate de voință. Însă, credinţa noastră în Dumnezeu se exteriorizează şi se împlineşte prin fapte bune. Sfântul Apostol Iacov o susţine elocvent: “Căci precum trupul fără de suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este” (Iacov II; 26).
Ne întrebăm, aşa cum este firesc, care sunt aceste fapte bune? Fapte bune sunt doar cele săvârșite faţă de semenii noştri în numele lui Iisus Hristos, faptele izvorâte din iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Acestea au menirea de ne transforma în colaboratori ai lui Dumnezeu. Autentica înţelegere a faptelor bune ne-o oferă Domnul Iisus Hristos, Care ne certifică faptul că Împărăţia lui Dumnezeu este pregătită celor care s-au ostenit pe pământ în săvârşirea binelui. Însă, “binele (virtutea) nu are hotar”, afirmă Sfântul Grigorie de Nyssa (hotarul binelui este păcatul). Înfăţişând tabloul Judecăţii de Apoi, Mântuitorul spune: “Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine (…) Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei XXV; 34-40, 46).
Iată în ce constau faptele cele bune: în venirea imediată, cu iubire, în ajutorul semenilor. Domnul ne îndeamnă la bunătate şi iubire. Adevărata credinţă e cea “lucrătoare prin iubire” (Galateni V; 6) faţă de semeni, pe aceştia având datoria sfântă şi morală de a-i iubi, ajuta, respecta şi ierta în permanenţă. Faptele bune scot cu prisosinţă în evidenţă iubirea noastră. Lângă şi în fiecare semen de-al nostru stă nevăzut Hristos, Care apreciază atât fapta bună, cât și intenția acesteia.
Primind cuvintele lui Dumnezeu în inimă şi transpunându-le în fapte, nu ne vom lăsa copleşiţi de diavolul, care vine şi doreşte să ne arunce în deznădejde, nici de încercările grele la care suntem uneori supuşi în cursul vieţii şi care au menirea de a ne fortifica credinţa în puterea dumnezeiască, nici de grijile, bogăţia şi plăcerile vieţii, care pot constitui obstacole în stabilirea raportului de iubire, frăţietate şi egalitate între oameni. A face bine înseamnă a ne feri de rău şi a împlini voia lui Dumnezeu, Care urmăreşte doar binele întregii omeniri.
De asemenea, Iisus ne sugerează: “Luaţi seama ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei VI; 1). Aşadar, săvârşirea faptelor bune impune discreţie, neaşteptând laude din partea celor din jur. Este suficient să fim văzuţi şi apreciaţi de Părintele ceresc, Care nu rămâne niciodată dator. Nu e necesar să ne dorim a fi admiraţi şi respectaţi de semeni pentru acţiunile caritabile pe care le întreprindem, trâmbiţând tuturor binele făcut, ci să ne dorim a fi iubiţi de către ei prin ceea ce le dăruim în tăcere. Azi, la fel ca oricând, există mulţi oameni necăjiţi şi bolnavi, semeni de-ai noştri care suferă şi care au obosit să mai ceară ajutor. Mulţi s-au resemnat cu situaţia grea în care trăiesc, având convingerea că dacă îndură pe pământ, asemenea săracului Lazăr, vor trăi fericiţi în viața viitoare. Aceşti oameni trişti cred cu putere în viaţa de după moarte, pe când cei care trăiesc în bogăţii şi plăceri exagerate de cele mai multe ori o ignoră. Însă, credinţa în viaţa veşnică este o coordonată de bază a demnităţii de creştin. Fericirea veşnică în viaţa de după moarte o vom dobândi numai făcând fapte bune faţă de aproapele nostru, fie că e bogat, fie că e sărac. De altfel, viața omului este importantă nu atât prin durata ei, cât mai ales prin faptele care o caracterizează; doar faptele sunt cele care ne însoțesc în viața posterioară morții. Aproapele nu este numai cerşetorul întâlnit la colţ de stradă, ci fiecare om care are nevoie de ajutorul nostru, indiferent de religie, naționalitate sau stare socială. Noi, oamenii, formăm societatea, iar aceasta se fundamentează pe egalitate de șanse, evitând excluziunea socială, marginalizarea.
Ca atare, să manifestăm compasiune şi răbdare față de semeni şi să venim constant în sprijinul celor copleşiţi de necazuri, dar statornici în credinţa lor în Dumnezeu. Astfel, vom colabora cu Dumnezeu la fericirea acelora, vom deveni parteneri ai Domnului în procesul mântuirii noastre şi a lor. Dacă ei se mântuiesc înseamnă că şi noi ne vom mântui prin ei. Fiecare faptă bună, izvorâtă din iubire și sinceritate, va cântări greu la judecata lui Dumnezeu.
Preot dr. Cristian Boloş
