More

    În zbuciumul istoriei – Sătmarul sfârșitului de secol XVII s-a confruntat cu război, invazie străină, răscoale ţărăneşti, epidemii şi catastrofe naturale

    În ultimele decenii ale secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea, comitatul Satu Mare a fost cuprins de flăcările conflictului dintre habsburgi şi nobilimea maghiară. Răzvrătirile împotriva regimului austriac au început în Ungaria încă înainte de asediul Vienei (1683). Lupta începută sub conducerea lui Emeric Thököly a luat forme populare. S-au format două tabere: a “curuţilor” – numire tradiţională pentru răzvrătiţi în general, derivând de la cruciaţii lui Doja – şi cea a “lobonţilor” – susţinătorii noului regim.

    Din studiile făcute de Ovidiu –Mihai Hotca în “Ţara Oaşului în zbuciumul istoric de la cumpăna secolelor XVII-XVIII” aflăm că în cadrul acestor evenimente, în 1683, căpitanul Petneházi surprinde şi ocupă cu curuţii lui cetatea Satu Mare. În 1703, răscoala izbucneşte din nou, de data aceasta sub steagurile de luptă ale lui Francisc Rákóczi al II-lea, el continuând lupta lui Emeric Thököly. Ţinta sa a fost eliberarea Ungariei. În proclamaţia sa, Rákóczi chema la arme împotriva stăpânirii habsburgice, pe toţi, pe nobili dar şi pe nenobili, promiţând tuturor celor care vor lua armele scutiri de dări şi de slujbe iobăgeşti. Francisc Rákóczi era unul dintre cei mai mari latifundiari din răsăritul Europei, având domenii de circa 120 kmp. Totuşi, ostilitatea faţă de habsburgi era atât de generală, încât el a putut strânge pentru moment în tabăra sa, oameni de toate neamurile şi din toate clasele sociale: unguri, ruteni, români şi alţii, iobăgime, oameni liberi, orăşenime, nobilime de rând şi chiar marea nobilime, acţiunea lărgindu-se la un mare război de eliberare de sub stăpânirea habsburgică.

    Răscoala a fost favorizată de o conjunctură externă prielnică. Datorită războiului de succesiune din Spania şi a războiului nordic, armatele imperiale au fost deplasate spre vest. În Ungaria rămăsese doar strictul necesar pentru paza cetăţilor.

    Există informaţii că şi locuitori din Ugocea au luptat sub steagurile lui Gheorghe Rákóczi. La mijlocul lui august, Rákóczi ajunge sub zidurile Sătmarului. Ştia că va întâmpina o rezistenţă puternică din partea locotenenţilor imperiali Löwenburg, Glökelsberg şi Sickingen dar, în pofida faptului că nu dispunea de artilerie şi nici de infanterie instruită, pentru a păstra moralul trupelor, el încercuieşte cetatea spre a o înfometa. Previzibil, asediul Sătmarului a ţinut însă mult.

    Habsburgii au predat cetatea abia la 1 ianuarie 1705. Rákóczi i-a distrus zidurile temându-se că va cădea din nou în mâinile austriecilor. Chiar dacă pentru moment a pierdut controlul, la 7 iulie 1704 dieta din Alba Iulia proclamându-l pe Francisc Rákóczi principe al Transilvaniei, situaţia externă se va schimba însă în defavoarea curuţilor.

    Astfel, armatele imperiale au revenit de pe fronturile apusene. Francisc Rákóczi s-a refugiat în Polonia iar, în absenţa sa, nobilimea, care l-a sprijinit, a început tratativele pentru pace. Stările comitatului Satu Mare, la 11 aprilie, aleg reprezentanţii lor pentru discutarea condiţiilor de pace. Aceştia au fost: Klobusiczky György, Borcsay Zsigmond, Ajtay Mihály, Gyulaffy László. Lor li s-a spus că „de acum o pace lungă e socotită de comitat ca fiind scopul de urmărit”. Pacea s-a semnat la Satu Mare în 29 aprilie 1711, împăratul acordând curuţilor amnistia şi libertatea religioasă, la fel ca până acum. După războiul curuţilor, o singură invazie va mai atinge comitatul Satu Mare până la 1848. Este vorba de invazia tătarilor, ultima care a avut loc, din anul 1717. Tătarii intră în Transilvania pe la Bistriţa şi până la Satu Mare distrug tot ce le iese în cale, luând 8.000 de robi şi încercând să se retragă.

    Dincolo de aceste războaie propriu-zise situaţia din comitatul Satu Mare era agravată şi de conflictele dintre iobagi şi proprietarii feudali. Cum am văzut, în momentul în care Rákóczi a trecut Tisa, numeroase familii nobiliare din comitat au trecut în tabăra sa de frica represaliilor iobăgimii. Nemulţumirii generate de sărăcie i s-a adăugat şi cea provocată de prozelitismul catolic şi greco-catolic la care uneori iobagii români ortodocşi au reacţionat violent.

    Astfel, mănăstirea greco-catolică din Bixad, care funcţiona din secolul al XVII-lea, este atacată în 1703 de români ortodocşi care o incendiază şi-l omoară pe abatele fondator, călugărul grec Isaia, ucis de românul Suhaj János. Aceste răscoale ţărăneşti au contribuit la amplificarea climatului de nesiguranţă generat de războiul curuţilor şi de invazia tătarilor.

    Nicolae Ghișan

    ȘTIRI RECENT ADĂUGATE