Diferenţele confesionale au reprezentat principala piedică în calea încheierii unor căsătorii mixte, adică a unor căsătorii între două persoane de religie sau de naţionalitate diferită. Existau o serie de etape care trebuiau parcurse pentru realizarea unor astfel de căsătorii. În cazul în care acceptul părinţilor şi al comunităţii era obţinut, cei doi tineri trebuiau să se adreseze celor două biserici de care aparţineau pentru a primi dispensele necesare. Acestea se dobândeau destul de greu, după o anchetă severă care dura mult timp. Principala problemă ridicată în acest caz era religia pe care o vor avea copiii rezultaţi din întemeierea unei astfel de familii.
Cauzele pentru care nu erau încurajate „căsătoriile amestecate” erau: 1. pericolul de subversiune în credinţa catolică; 2. pericolul ca acei copii rezultaţi dintr-o astfel de căsătorie să treacă la cealaltă religie; 3. pericolul apariţiei certei între soţi şi mai apoi între copii pe motivul religiei diferite.
Totuşi Biserica Catolică accepta încheierea unor astfel de căsătorii, dar în condiţii bine stabilite de către forurile superioare. Până la apariţia Codului Matrimonial, se condiţiona ca „partea eretică să se lapede întâi de erezie” şi să adopte religia catolică. Altfel, nu se admitea dispensă decât în cazuri foarte rare, şi anume „pentru căsătoriile de contract în casele domnitoare, dar şi atunci numai în cazurile de urgenţă foarte gravă şi aparţinătoare binelui public”. Pentru această situaţie se doreşte ca aceste căsătorii să se încheie cu dispensă de la Sfântul Scaun, iar pentru cea orientală prin Congregaţiunea Bisericii Orientale. Cei ce se cunună fără această dispensă înaintea preotului acatolic cad în excomunicare.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, condiţiile pentru acceptarea unei căsătorii mixte sau interconfesionale s-au modificat. Biserica Catolică dădea dispense pentru astfel de mariaje dacă: erau invocate cauze juste şi grave; soţul acatolic a prestat jurământ să înlăture pericolul perversiunii asupra soţului catolic; s-a stabilit ca ambii copii să fie botezaţi şi educaţi numai în mod catolic; se are certitudinea morală despre împlinirea condiţiilor anterioare.
Dacă părţile nu îndeplineau clauzele de mai sus, atunci preotul nu putea asista nici măcar pasiv, deci ea era invalidă. Dacă mirii vor să-şi binecuvinteze căsătoria şi la preotul acatolic, parohul catolic nu le poate da nici asistenţă pasivă, ori minimală activă, decât pentru cauze foarte grave, dar şi atunci numai după consultarea Ordinarului. Exista şi posibilitatea ca mirii să se fi cununat în două locuri. În acest caz se înmatriculează doar în primul loc, iar în al doilea loc se pot introduce în matricola cununaţilor, dar fără număr curent şi cu observaţia că prima dată au fost cununaţi la altă parohie, specificându-se numele acesteia.
Potrivit registrelor parohiale romano–catolice, păstrate la arhiva Episcopiei de Satu Mare, între 1867–1870, în oraşul Satu Mare s-au încheiat 333 de căsătorii, dintre care 57 au fost celebrate între miri greco–catolici şi romano–catolici.
Doar în două cazuri mireasa a fost catolică de rit oriental şi mirele de rit apusean. Acest fapt nu este surprinzător deoarece cununia se încheia la parohia unde aparţinea mireasa, foarte rar, ea celebrându-se la parohia mirelui. În 1867, dintr-un total de 38 de căsătorii, doar 9 au fost încheiate între greco–catolici şi romano–catolici, dintre care 2 au fost celebrate în luna februarie, 3 în martie, 2 în mai, 1 în iunie, 1 în iulie şi una în octombrie. În cazul acesteia din urmă, mirele era romano–catolic şi mireasa greco– catolică.
Vârsta mirilor era cuprinsă între 25 şi 45 de ani, iar a mireselor între 17 şi 28 de ani. A fost consemnat doar un caz de recăsătorie şi anume în 15 iulie, când un bărbat de 45 de ani, văduv, ia în căsătorie o văduvă de 22 de ani.
Pentru anul 1867, în prarohia romano–catolică nu au fost remarcate căsătorii între persoane care proveneau din alte localităţi decât Satu Mare. În 1868, dintr-un total de 47 căsătorii, 14 au fost încheiate între catolici de rit diferit, dintre acestea 6 s-au celebrat în februarie, 1 în aprilie, 1 în iunie, 2 în august, 2 în septembrie şi 2 în octombrie. În cazul mariajului din 16 august, se observă faptul că mirele este de rit occidental şi mireasa de rit oriental, fapt destul de rar întâlnit.
Vârsta bărbaţilor care au hotărât să îşi încheie o căsătorie în acest an a fost cuprinsă între 25 şi 69 de ani, iar a femeilor între 19 şi 49 de ani. Au existat 3 cazuri în care statutul civil al ambilor miri a fost cel de văduvi, un caz în care mirele era văduv şi mireasa jună şi un caz în care mireasa a fost văduvă şi mirele fecior. În trei situaţii mirele a avut vărsta mai mică decât cea a miresei, cea mai mare diferenţă fiind de 17 ani, şi anume în 23 februarie, s-a încheiat o căsătorie între un bărbat, greco– catolic, de 32 de ani şi o femeie, romano–catolică, de 47 de ani. Statutul civil al ambilor a fost cel de juni, adică de oameni care nu au mai fost căsătoriţi anterior, fapt impresionant având în vedere vârsta înaintată a femeii. Referitor la această situaţie pot exista mai multe explicaţii, şi anume, fie că s-a încheiat o căsătorie pe raţiuni economice, fie între cei doi a apărut un puternic sentiment de dragoste, fie ei nu au reuşit, din diferite motive (opoziţia familiei, lipsa resurselor financiare), să facă acest pas.
La rubrica în care se nota domiciliul mirilor nu a fost consemnată nici o adresă cară să nu fie din localitatea Satu Mare. În consecită, din cele 47 de căsătorii încheiate în 1868, nici una nu a avut vreun personaj principal decât din Satu Mare. În 1869, dintru-un total de 39 de căsătorii celebrate în parohia romano–catolică din Satu Mare, 10 au fost încheiate între o mireasă romano-catolică şi un mire greco-catolic. Dintre acestea una a fost încheiată în ianuarie, 2 în februarie, 1 în martie, 1 în mai, 2 în iunie, 1 în august, 2 în octombrie. Bărbaţii care au încheiat astfel de căsătorii aveau vârsta cuprinsă între 21 şi 35 de ani, iar femeile între 16 şi 37 de ani. În 4 februarie, a fost contractată o căsătorie între un văduv şi o jună, aceştia având vârstele de 35 şi 37 de ani. Deşi, potrivit celor notate în registru, femeia nu mai fusese căsătorită, ea avea o vârstă destul de înaintată pentru prima căsătorie (37 de ani), fiind cu 2 ani mai învârstă decăt bărbatul care mai fusese căsătorit cel puţin odată.
Sursa: Paula Virag – Satu Mare – Studii şi Comunicări, nr. XXV, 2008
Nicolae Ghișan
