Când „Ceilalți” devin, de fapt, ai noștri
Regizorul Robert Bălan a adus la Satu Mare un spectacol despre oameni singuri, sate aproape dispărute și liniștea care încă nu s-a mutat la mall
Satu Mare l-a primit pe regizorul Robert Bălan cu discreția unui oraș care nu insistă să fie lăudat, dar nici nu se supără dacă este observat. Aflat pentru prima dată aici, invitatul emisiunii Satu Mare Cult a apucat să vadă doar câteva minute din oraș, suficient cât să remarce Someșul și podul care duce spre mall. Un debut urban aproape simbolic: de la râu la mall, adică exact traseul pe care spectacolul său, Ceilalți, pare să-l privească din sens invers.
Ceilalți este un spectacol pornit de la reportajele lui Matei Florian din Formula AS și vorbește despre oameni rămași în locuri unde lumea modernă ajunge greu sau ajunge doar parțial: sate izolate, gospodării singuratice, oameni care nu refuză curentul electric, internetul sau alte beneficii contemporane, dar care aleg să rămână acolo unde orașul nu mai are semnal emoțional.Robert Bălan insistă că spectacolul nu vrea să transforme acești oameni nici în victime, nici în exponate de muzeu rural. Nu este un exercițiu de genul „vai, săracii de ei”, dar nici o broșură festivistă despre „tradițiile noastre nemuritoare”, genul de expresie care sună bine la microfon, dar mai greu lângă o sobă care chiar trebuie aprinsă.
Regizorul vorbește despre o lume care dispare încet, cu sate în care mai trăiește un singur locuitor și cu oameni care au rămas nu pentru că n-au auzit de supermarket, ci pentru că altfel le este așezată viața. Acolo, „avem de toate” poate însemna o priveliște, o vacă, lemne tăiate, ciuperci culese din pădure și o liniște care, pentru un orășean obișnuit cu notificările, ar putea părea aproape suspectă.
Spectacolul are, așadar, o miză simplă și grea: să înțeleagă fără să judece. Actorii nu sunt chemați să joace „la mișto”, ci să caute starea de bine a acestor oameni. Să vadă cum cineva poate spune sincer „aici e bine” într-un loc unde altcineva ar întreba, probabil după cinci minute, unde este cea mai apropiată priză.
Distribuția îi include pe Laurențiu Bănescu, Rolando Mațangos, Cristina Toma, Corina Ciontu și Adrian Anghel, într-o formulă în care fiecare interpretează mai multe roluri. Scenografia este semnată de Maria Nicola, iar componenta video, realizată de Petre Fall, include fotografii ale lui Mircea Struțeanu, din universul vizual al albumului Nimeni Acasă. Un moment aparte al spectacolului este un slideshow de 11 minute, o alegere pe care teatrul, în mod normal, ar privi-o cu o sprânceană ridicată. Culmea, spune Bălan, tocmai acest moment funcționează foarte bine.
Turneul spectacolului a trecut prin mai multe orașe, printre care Târgu Mureș, Târgu Lăpuș și Satu Mare, urmând să ajungă și la Focșani, Sibiu, Sfântu Gheorghe și Câmpulung Muscel. Alegerea locurilor nu este întâmplătoare: echipa vrea ca spectacolul să ajungă nu doar în săli confortabile, ci și aproape de oamenii care pot recunoaște, în aceste povești, o parte din propria lor lume.
În discuție, Robert Bălan vorbește și despre teatrul documentar, pe care nu îl vede ca pe un exercițiu rece de arhivă, ci ca pe o încercare de apropiere umană. Nu îl interesează atât „istoria mare”, cu instituții, partide și discursuri oficiale, cât „istoria mică”: ce își spun oamenii la cafea, cum își justifică alegerile, ce frici au, ce liniști păstrează.
Poate tocmai de aceea Ceilalți nu pare un spectacol despre niște oameni îndepărtați, ci despre felul în care noi, cei din orașe, am uitat să-i privim. Îi vedem uneori prin clișee: pitoresc, ancestral, bucolic — cuvinte frumoase, bune de pus în comunicate, dar care nu taie lemne, nu repară garduri și nu țin loc de conversație.
Cu umor discret și luciditate, Bălan refuză solemnitatea inutilă. Vorbește despre premii, inclusiv despre premiul UNITER câștigat cu Insomnia, fără să le transforme în statui personale. Ba chiar amintește că după un asemenea premiu a rămas șomer și a ajuns să vândă crenvurști. O lecție culturală românească, pe scurt: gloria trece, muștarul rămâne.
Dincolo de ironia fină, rămâne însă o temă serioasă: cum ne raportăm la oamenii pe care nu-i înțelegem imediat? Îi compătimim, îi idealizăm, îi folosim în discursuri sau încercăm, măcar o dată, să-i ascultăm?
Ceilalți pare să propună ultima variantă. Iar într-o lume în care toată lumea vorbește, dar tot mai puțini ascultă, asta devine aproape un act de curaj. Sau, măcar, un bun motiv să mergem la teatru înainte să ne pierdem cu totul printre poduri, malluri și propriile noastre certitudini.
Nicolae Ghișan
