VERTICALI PENTRU ROMÂNIA - SECȚIE DE EDITORIAL MEMBRĂ A CLUBULUI "PRESA CULTURALĂ"
UNIUNEA ZIARIȘTILOR PROFESIONIȘTI DIN ROMÂNIA
De: Dr. Valentin Lucian Beloiu – Editorialist VERTICALI PENTRU ROMÂNIA, corespondent de București; membru în: Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România; Asociația Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România; Uniunea Jurnaliștilor Francofoni; Asociația Artiștilor Fotografi; Clubul Presei de Turism FIJET România; inginer, psiholog și sociolog;
La poalele Munților Atlas, ascuns între păduri de cedri și lumini schimbătoare, un loc pitoresc rămâne dincolo de timpuri una dintre cele mai stranii și frumoase mărturii ale trecerii timpului în Maroc. Cândva un centru monahal catolic vibrant, azi este un spațiu suspendat între sacralitate și sălbăticie, între ziduri prăbușite, tăceri vechi și ecoul pașilor turiștilor rătăciți. Aici, piatra păstrează atât istoria oamenilor, ci și ritmul unei naturi care și-a recâștigat teritoriul.
ABAȚIA TOUMLILINE –
RUINILE CARE ÎNCĂ MAI ASCULTĂ
Am ajuns aici, în timpul Congresului Federației Internaționale a Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism, eveniment desfăşurat în luna noiembrie 2025 în regiunea Fez-Meknes. Printre locurile incluse în programul de promovare a Marocului s-a aflat şi această fostă abație ascunsă între munţi, departe de imaginea obişnuită a medinelor aglomerate și a piețelor pline de culoare.
Mulţi dintre noi am coborât din autocar fără să ştim aproape nimic despre Toumliline, poate tocmai de aceea liniştea locului a avut un efect atât de puternic. După zilele pline din Fez şi Meknes, după întâlniri, prezentări şi drumuri lungi, aici totul părea încetinit și aflat în afara timpului. În curtea vechii abaţii se auzeau doar vântul printre cedri şi paşii grupului nostru pe piatra înierbată. Pentru câteva ore, atmosfera congresului a rămas undeva departe.
O abație europeană în inima Maghrebului, un loc unde liniștea are memorie
Construită în anii ’50 de către călugării benedictini veniți din Franța, Abația Toumliline s-a dorit a fi un loc de retragere și rugăciune, într-un Maroc aflat încă sub protecție franceză. Aici s-a tradus, s-a studiat, s-a cultivat pământul, s-a scris. Abația era un pod între culturi: occidentală prin arhitectură, locală prin spiritul care animă viața monahală.
După independența Marocului, comunitatea a început să se restrângă până când, în final, locul a fost abandonat. În prezent, zidurile arse de soare, capelele unele fără acoperiș și coridoarele invadate de vegetație sunt mărturii ale unui destin în care omul a renunțat, iar natura a decis să rămână.
Eleganță ruinată, și frumos care supraviețuiește
Abația păstrează încă proporțiile monahale: arcaturi înalte, ferestre ogivale, paraclise desfăcute către cer, un turn de clopotniță încă demn. Piatra, cu nuanțe de ocru și gri, se împletește acum cu rădăcini de copaci care străpung podelele, cu iederă care se cațără pe pereți și cu iarba care acoperă trepte și praguri, iar lumina își găsește drum prin ochiurile sparte ale ferestrelor, prin acoperișurile, multe găurite, proiectând umbre lungi care fac fiecare colț al abației să pară o scenă dintr-un film despre timp și memorie.
Există însă și clădiri ne atinse de vreme sau chiar renovate. Una din acestea este biblioteca, care este încă aici, iar cărțile își așteaptă cititorii … la fel și pianina din biserică, speră să o pună cineva la treabă.
Întâlnirea mea cu Abația Toumliline, între tăcere, sălbăticie și surprize
Am ajuns la Toumliline în a doua parte a după-amiezii, când aerul era încărcat de răcoarea cedrilor, iar razele soarelui alunecau printre ruine. Pașii răsunau singuri pe podelele crăpate, iar tăcerea părea să mă însoțească de aproape, ca un ghid invizibil. Apoi, dintre ziduri, au apărut noii stăpâni ai locului: maimuțele macac, care și-au făcut casă aici după plecarea oamenilor. Le vedeam alergând pe acoperișuri, cățărate în copacii crescuți sălbatic, jucându-se cu o libertate pe care niciun locuitor de odinioară nu și-ar fi imaginat-o.
M-am apropiat cu aparatul foto, iar pentru a obține cadre cât mai bune, am intrat în iarba înaltă și spinoasă, care îmi ajungea până la brâu și îmi îngreuna deplasarea, în vreme ce fiecare pas era un mic efort … dar curiozitatea și bucuria descoperirii mă împingeau înainte.
La un moment dat, dintre tufe a apărut un pui. M-a văzut, a scos un țipăt subțire, apoi a fugit în brațele mamei. Imediat, pe un acoperiș deasupra mea, a apărut un adult, probabil tatăl, care, cu o privire intensă și o postură vigilentă, m-a studiat cu atenția unui gardian autentic. Am rămas nemișcat câteva clipe, într-un dialog tăcut și respectuos, până când micuța familie s-a retras, lăsându-mă din nou în liniștea abației.
Maimuțele, viața într-o altfel de trăire
În lipsa oamenilor, macacii au reconfigurat spațiul: dorm în celule vechi de călugări, se joacă și se strecoară pe lângă altare și privesc lumea de pe acoperișuri.
Pentru ei, abația nu reprezintă un monument, ci o pădure de piatră, un loc de joacă și un adăpost.
Curtea interioară, cândva îngrijită, este acum un mic ecosistem unde maimuțele sar dintr-un copac în altul, printre ramuri crescute necontrolat, sub lumina caldă a Atlasului. E ceva aproape poetic în această suprapunere: fosta casă a reculegerii a devenit azi un sanctuar al jocului, al libertății și al instinctului.
Macacii, stăpânii blânzi ai ruinelor
Macacii de Barbaria (Macaca sylvanus), singura specie de maimuțe care trăiește natural pe continentul african nordic, par să fi adoptat Toumliline ca pe un refugiu uitat de timp. Trăiesc în grupuri extinse, de obicei între 20 și 50 de indivizi, conduse nu de un singur mascul dominant, ci de o ierarhie flexibilă, în care femelele joacă adesea roluri centrale în stabilitatea comunității.
Sunt animale diurne, hrănindu-se cu frunze, fructe, semințe, rădăcini și muguri, iar în zonele turistice nu refuză nici bunătățile lăsate de oameni, poate tocmai de aceea se apropie fără teamă de ruinele locuite cândva de călugări. Uneori par jucăuși și prietenoși, alteori devin vigilenți.
Relația lor cu omul, deși lungă și complexă, pendulează constant între curiozitate și nevoie de distanță. La Toumliline, această relație se vede cel mai limpede: maimuțele au preluat spațiul, poate ca niște invadatori, dar sigur ca niște noi păstrători ai liniștii, ocupând arborii din curte, acoperișurile surpate și potecile năpădite, într-o conviețuire tacită cu rămășițele unei lumi pe care o respectă, fără să o înțeleagă.
Acolo unde zidurile încă vorbesc
Abația Toumliline, desi pare un monument abandonat, este un spațiu al întâlnirii dintre istorie, natură și destin. Fiecare piatră păstrează amintirea rugăciunilor trecute, dar fiecare crenguță, fiecare foșnet, fiecare salt al unei maimuțe arată că viața a găsit o cale de a continua. Când părăsești ruinele, pleci cu imagini, dar și cu sentimentul că ai asistat la un transfer de memorie: de la liniștea oamenilor la vitalitatea sălbăticiei.
Toumliline îți rămâne în suflet ca o meditație în piatră, un loc în care timpul nu distruge, ci transformă
Pentru mine, locurile, ca acesta, nu rămân niciodată doar un punct pe hartă. Îmi vine pur și simplu să le povestesc mai departe, să arăt ce am văzut acolo, chiar dacă ştiu că sunt spații care şi-au pierdut funcția de altădată, dar au rămas cu felul lor de a spune ceva.
Printre ruine, am urmărit maimuţele care se mişcau firesc, fără să pară deloc surprinse de prezența noastră, iar acel moment, simplu și aproape jucăuş, mi-a rămas în memorie mai puternic decât multe explicaţii.
Toumliline e un loc ireal. Şi poate tocmai această irealitate îl face memorabil. Uneori am senzația că asta trebuie să facă, de fapt, un jurnalist de turism: să ia câte un loc pierdut în irealitate, să-i scuture praful timpului aşezat pe el şi să-l scoată din uitare, chiar și doar pentru o clipă … clipă măsurată într-o răsfoire de pagină de ziar sau o sorbitură dintr-o cească cu cafea. Aşa mi s-a aşezat şi mie în minte, după ce am plecat de acolo.
SPONSORII EDIȚIEI:
i.
