“Şoapte în Bucureşti” de Kiki Skagen Munshi

Fără a avea pretenţii de cunoscător, cred că romanul “Şoapte în Bucureşti”, a sensibilei Kiki Skagen Munshi, este altceva faţă de ceea ce citim de obicei. “Râurile” sale lucide se întorc la izvoare, atât ca fond cât şi ca formă. Un fond modelat după sufletul său preaplin de iubire. După două săptămâni de România nu-şi poate da seama cum e Bucureştiul. Spune că-l aseamănă unui oraş închis, mut, gol. Lungile bulevarde sunt străjuite de clădiri masive care au la parter magazine, dar, deşi au firmă, nu au nimic în vitrine… ferestre şi balcoane închise cu geam, cu folie de plastic sau cu altceva. Ici-colo se văd ghivece cu flori… Sunt oameni aici, dar oraşul pare nelocuit. Sunt umbre mişcătoare şi tăcute, iar dacă vorbesc, par de fapt că şoptesc…

Asta era în august 1983, când autoarea, diplomat de carieră, era directoare a Bibliotecii Americane din Bucureşti, deschisă cu 11 ani în urmă. Relaţiile cu SUA erau bune şi România beneficia de un volum de schimburi comerciale de 908 milioane de dolari în 1987. Ştia bine autoarea că în 1980 s-au împlinit 100 de ani de când s-au stabilit relaţiile diplomatice dintre cele două ţări. Din 1981 se înregistrează o deterioare a raporturilor bilaterale (după interpretarea “specială” a drepturilor omului în cadrul celor ce conduceau la Bucureşti) şi de aici complicaţiile reînnoirii de către Senatul SUA a clauzei naţiunii celei mai favorizate acordată României.

De fapt în 1988, partea română renunţă unilateral la primirea ei. Kiki Skagen Munshi a condus Biblioteca Americană din Bucureşti 4 ani, cu o extindere în creştere de peste 1.500 de vizitatori, conducerea ţării încercând să arate că relaţiile se desfăşoară totuşi normal. Aici se organizau conferinţe, expoziţii de artă, proiecţii de filme, întâlniri ale scriitorilor (americani şi români), se împrumutau cărţi, discuţii ştiinţifice – o atmosferă liberă pentru schimbul de idei. Evoluţia pozitivă în activitatea Bibliotecii Americane s-a datorat personalităţii şi interesului autoarei, aşa cum spune în Cuvânt înainte Dinu C. Giurescu.

Prin anii ‘80 a fost “sistematizarea urbană”, când în Capitală o serie de străzi, biserici, monumente au fost dărâmate pentru a se construi standard. Autoarea a fost martoră la acestea (Mănăstirea Văcăreşti, Mihai Vodă- biserică şi turnul clopotniţei au fost mutate după blocurile cu zece etaje etc.). A văzut cum echipe întregi se străduiau să dărâme clădirile “Aşezămintelor Brâncoveneşti”, şi totul după “Am primit ordin!”.

Autoarea a lucrat în Atena, ca ataşat de presă, iar în 1990 a revăzut Capitala şi prima lună de “libertate”. Va lucra doi ani la Washington, la Agenţia de Informaţii a SUA, unde se traduceau lucrări (neştiinţifice) şi în română şi turcă. După 1992 lucrează în Sierra Leone şi la New Delhi (India), ca din 2002 să revină la Ambasada din Bucureşti. A ajutat la reamenajarea Muzeului Theodor Aman şi două expoziţii temporare la Muzeul Ţăranului Român. Teza ei de doctorat coincide cu interesul pentru trecutul românilor: “România văzută de artişti-călători, de la 1742 la 1871”, susţinută la Universitatea din Bucureşti, devenind “doctor în istorie”. Concluzia lui Dinu C. Giurescu este clară. A fi diplomat înseamnă a-ţi face meseria oriunde în lume unde eşti trimis de Ministerul de Externe.

În romanul de faţă, Kiki Skagen Munshi aşează oameni şi locuri, evenimente şi simţăminte, alături de puternice trăiri sufleteşti, care nu se pot şterge cu buretele. Aici întâlnim crâmpeie din vieţile unor oameni, vieţi intercalate printre propriile lor poveşti. Sunt frânturi ale multor convorbiri avute cu prieteni şi cunoştinţe din România, exact cum ar fi împărtăşit din amintirile lor, cu atâta largheţe şi simplitate. Centrul îl creează aspectele din viaţa lui George Muntean, născut la Bilca, dar nu poate uita, devenind o rană vie, pierderea Bucovinei de Nord. Multe lucruri a aflat autoarea de la soţia lui George, Adela Popescu, destăinuindu-i din experienţa sa. Prin ea l-a cunoscut pe Marian Olaru, directorul Liceului “Hurmuzachi”. De la câţiva astfel de oameni a aflat prin ce au trecut ei în Bucovina în timpul celui de al Doilea Război Mondial, despre politicile lui Ceauşescu. Personajele nu sunt reale, nici întâmplările, doar o simplă excepţie, cum spune autoarea: caii. Ei sunt adevăraţi şi lor le dedică romanul: Haiduc, Hidalgo, Ropot, Igor, Bufon, So Brave, Blaze şi altora “care s-au înţeles cu mine de-a lungul anilor în care i-am tot necăjit”. Este acesta şi un cuvânt de mulţumire al autoarei.

Romanul aparţine Editurii “Compania” (2014) şi cuprinde, în 355 de pagini, Cuvânt înainte, de Dinu C. Giurescu, Mulţumirile autoarei, partea I “Cocktail la ora şapte”, partea a II-a “Ellen la Bucureşti” şi Epilog. Vă recomand o lectură uşoară, plăcută, relaxantă şi utilă. Ne regăsim fiecare în episoadele cărţii!

Teodor Curpaş

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

Citește și...

“Aţi ţinut românii închişi în case şi aţi distrus economia, în timp ce şmecherii PNL s-au îmbogăţit pentru trei generaţii”

Preşedintele interimar al PSD Marcel Ciolacu l-a acuzat luni, în plenul Camerei Deputaţilor, pe premierul Ludovic Orban, spunând că acesta a profitat de pandemie...

Cozmin Guşă, mesaj pentru Ludovic Orban: “Românii vă consideră mai corupţi decât guvernările PSDragnea”

Cozmin Guşă a comentat, prin intermediul unui mesaj postat pe Facebook, rezultatele primului sondaj post-pandemie realizat de CURS. Analistul politic a tras cinci concluzii,...

O șansă pentru Mani Gyenes…

Ediţia 2020 a raliului Red Bull Romaniacs, programată iniţial pentru 21-25 iulie, a fost amânată pentru perioada 27-31 octombrie din cauza pandemiei de coronavirus,...

Tincu, autogol în meciul “erorilor”

Poli Iaşi şi Sepsi s-au întâlnit în etapa cu numărul 8 din play-out-ul din Casa Liga 1. Meciul a fost unul destul de interesant...

Încă șapte autobuze hibrid nou-nouțe

Ieri au sosit din Polonia încă șapte autobuze hibrid Solaris Urbino. Primăria Satu Mare dezvoltă transportul public din fonduri europene! A cumpărat, în ultimii...