De: Dr. Valentin Lucian Beloiu – Editorialist VERTICALI PENTRU ROMÂNIA, membru în: Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România; Asociația Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România; Uniunea Jurnaliștilor Francofoni; Asociația Artiștilor Fotografi; Clubul Presei de Turism FIJET România; inginer, psiholog și sociolog;
În timp ce în multe locuri ale lumii se aud bubuituri de artilerie și sirenele ambulanțelor taie nopțile ca niște strigăte de metal, într-un colț de peninsulă stâncoasă din nordul Greciei se pregătește o altă noapte: noaptea Învierii. Pe ecranele televizoarelor, imagini cu oameni care fug, cu orașe sfâșiate și cu fețe obosite de frică. În sufletele lor, aceeași întrebare veche: de ce?
RĂZBOIUL LUMII ȘI PACEA ATHOSULUI
- ÎN LUMINA ÎNVIERII -
În aceste zile mi-am amintit de Paștele pe care l-am trăit cu câțiva ani în urmă în Sfântul Munte Athos, la Schitul Lacu. Acolo, în locul sirenelor, se aud toaca și clopotele, iar în locul fugii, oamenii vin de bunăvoie să privegheze. În locul fricii, lumina unei lumânări aprinse în noapte spune o poveste veche de două mii de ani: moartea nu are ultimul cuvânt.
Contrastul dintre aceste două lumi, una sfâșiată de război și alta adunată în rugăciune este poate una dintre cele mai tulburătoare imagini ale timpului nostru.
Omul în fața războiului – agonia fragilității
Războiul are o putere brutală de a dezveli adevărul despre om. În câteva zile, poate chiar în câteva ore, lumea familiară dispare: străzi pe care oamenii mergeau liniștiți devin coridoare ale fricii, iar casele în care se auzeau glasuri de copii se transformă în adăposturi improvizate. Războiul distruge și ziduri și poduri, dar sfărâmă și siguranțele pe care omul modern le credea indestructibile. În fața suferinței, a fugii și a morții, omul redescoperă propria fragilitate.
Atunci devine limpede cât de subțire este stratul de normalitate care acoperă viața noastră de zi cu zi.
De la plăcere la responsabilitate – trezirea conștiinței
Ani la rând, lumea contemporană a fost construită în jurul ideii de confort. Vacanțe, divertisment, libertatea de a alege aproape orice – toate acestea au creat impresia unei existențe stabile și previzibile. Dar atunci când războiul intră în istorie, această arhitectură a plăcerii se clatină; brusc, întrebările devin altele: ce înseamnă viața? ce merită apărat? pentru ce merită să trăiești?
În mod paradoxal, suferința poate avea uneori rolul unei treziri. Ea obligă omul să treacă de la superficialitatea plăcerilor la responsabilitatea existențială, la întrebările care definesc cu adevărat destinul uman.
Adam care se ascunde – frica omului de sine
În povestea biblică a începuturilor, primul gest al lui Adam după cădere este să se ascundă, nu pentru că Dumnezeu ar fi dispărut, ci pentru că rușinea și frica îl fac să fugă de propria conștiință. Această imagine rămâne surprinzător de actuală. În fața tragediilor lumii, omul caută explicații politice, strategice sau istorice, dar rareori privește în interiorul său.
Frica devine o formă de refugiu, iar responsabilitatea este împinsă în afară; Adam nu se ascunde doar în grădina Edenului; el se ascunde și în fiecare epocă a istoriei, ori de câte ori omul preferă să evite întâlnirea cu adevărul despre sine.
Lumina care vine din întuneric
Creștinismul propune însă o perspectivă radical diferită. Hristos nu intră în lume într-un moment de liniște și prosperitate, ci într-o lume marcată de ocupație, suferință și nedreptate; Nașterea Sa are loc într-o noapte tăcută, iar Învierea izbucnește din întunericul unui mormânt.
Mesajul profund al Evangheliei este că lumina nu apare după ce întunericul dispare, ci chiar în interiorul lui. De aceea, în vremuri de război, simbolul Învierii devine mai puternic ca oricând: speranța nu este negarea suferinței, ci capacitatea de a vedea dincolo de ea.
Mărturia unui om venit din război
Uneori, adevărul unei epoci poate fi concentrată într-o singură frază, așa cum fraza unui român venit dintr-o zonă de conflict, ne relatează, cu o sinceritate aproape dezarmantă:
„Atât de mult m-am rugat în aceste zile cât nu m-am rugat toată viața până acum.”
Această mărturie este în același timp tristă și plină de speranță. Tristă, pentru că rugăciunea renaște adesea din frică și disperare; dar și îmbucurătoare, pentru că în momentele cele mai grele omul își amintește instinctiv de Dumnezeu.
În fața morții, toate ideologiile și toate orgoliile se topesc, iar omul se întoarce la gestul cel mai simplu și mai vechi: rugăciunea.
Athosul – liniștea care se roagă pentru lume
În contrast cu frământările lumii, Sfântul Munte Athos pare să trăiască într-un alt ritm. Nu pentru că ar ignora tragediile istoriei, ci pentru că răspunsul său este diferit: în locul armelor, monahii aleg rugăciunea; în locul zgomotului, aleg tăcerea; în locul grabei, aleg răbdarea.
Am simțit această atmosferă în mod direct în timpul Paștelui petrecut la Schitul Lacu. Acolo, între pădurile Athosului, zeci de monahi și sute de pelerini se adunaseră pentru aceeași așteptare: vestea Învierii. În acele momente, ai impresia că liniștea Athosului nu este o evadare din lume, ci o rugăciune pentru ea.
SPONSORII EDIȚIEI:
