Pocăinţa (Spovedania) este Sfânta Taină prin care credinciosul, cu zdrobire de inimă, mărturisindu-şi păcatele în faţa preotului duhovnic şi primind dezlegare de la acesta, prin puterea Duhului Sfânt, dobândeşte, de la Dumnezeu, iertarea păcatelor mărturisite. Întrucât Pocăinţa are ca scop îndreptarea şi împăcarea omului căzut în păcat (după Sfânta Taină a Botezului) cu Dumnezeu, ea se mai numeşte întoarcerea de la o viaţă păcătoasă la o viaţă sfântă, curată, trăită în conformitate cu Sfânta Evanghelie. Pocăinţa predicată de Sfântul Ioan Botezătorul şi mărturisirea păcatelor, care se făcea atunci, au prevestit pocăinţa şi mărturisirea creştine: “Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor. Şi ieşeau la el tot ţinutul Iudeei şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el, în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele… Şi propovăduia, zicând: Vine în urma mea Cel Ce este mai tare decât mine… Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt” (Marcu I; 4-8); “În zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia Iudeei, spunând: Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei III; 1-2).
Această Taină a fost, mai întâi, făgăduită Sfinţilor Apostoli de către Mântuitorul Iisus Hristos: “Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei XVIII; 18). Apoi, după Învierea Sa din morţi, le-a dat, cu adevărat, puterea de a ierta păcatele, instituind Taina Pocăinţei, prin cuvintele: “Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan XX; 22-23). Deoarece “putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele” (Matei IX; 6), El a dat această putere Apostolilor: “Şi chemând pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere şi stăpânire peste toţi demonii şi să vindece bolile. Şi i-a trimis să propovăduiască împărăţia lui Dumnezeu şi să vindece pe cei bolnavi” (Luca IX; 1-2). Domnul le-a dat Apostolilor şi, prin ei, episcopilor şi preoţilor, putere de a ierta sau de a nu ierta păcatele, întrucât oamenii au fost şi sunt supuşi greşelilor şi păcatelor, acestea trebuind să fie “curăţate”. Numai episcopul (arhiereul) şi preotul au dreptul de a spovedi; nu ne putem ierta nici singuri şi nici altcineva nu ne poate da iertarea păcatelor dacă nu are harul Preoţiei, pentru că nu a primit această putere de la Iisus Hristos.
Pocăinţa (mărturisirea păcatelor) este de folos pentru că: 1. este poruncită de Domnul Hristos: “Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu I; 15); 2. spală sufletul de apăsarea păcatelor. Cel care păcătuieşte, poartă în suflet/în conştiinţă greutatea şi mustrarea păcatelor. Însă, în momentul în care se pocăieşte (căieşte), povara se uşurează, mustrarea încetează şi păcatul se şterge. Regele David, cât timp şi-a ascuns păcatul în suflet, simţea că i se mistuie oasele şi că-i seacă vlaga trupului, dar după ce l-a mărturisit, a primit iertarea şi “descărcarea” sufletului de greutatea care-l apăsa: “Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele. Fericit bărbatul, căruia nu-i va socoti Domnul păcatul, nici nu este în gura lui vicleşug. Că am tăcut, îmbătrânit-au oasele mele, când strigam toată ziua. Că ziua şi noaptea s-a îngreunat peste mine mâna Ta şi am căzut în suferinţă când ghimpele Tău mă împungea. Păcatul meu l-am cunoscut si fărădelegea mea n-am ascuns-o, împotriva mea. Zis-am: <<Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului>>; şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu” (Psalmul XXXI; 1-6); “Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu” (Psalmul L; 1-5).
Pentru a ne putea prezenta aşa cum se cuvine în scaunul Spovedaniei, este necesar să ne pregătim (măcar cu trei zile înainte) prin post şi rugăciune, să ne examinăm conştiinţa, să ne analizăm faptele noastre de până atunci (chiar scriindu-ne păcatele pe o coală de hârtie) şi să cerem iertare celor pe care i-am supărat, iertându-i şi noi, la rândul nostru, pe toţi cei care ne-au necăjit. Spovedania (mărturisirea) trebuie sa fie completă, sinceră, secretă (confidenţială), dovedind faptul că ne dorim, într-adevăr, iertarea. Ea poate să fie făcută ori de câte ori simţim nevoia. De la credinciosul care îşi mărturiseşte păcatele se cere: 1. căinţă adâncă sau părere de rău pentru păcatele făcute; 2. mărturisirea tuturor păcatelor în faţa preotului duhovnic, fiindcă păcatele nemărturisite apasă pe suflet cu o putere îndoită: “Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi” (I Ioan I; 8-10); 3. voinţă sau hotărâre de a-şi îndrepta viaţa, de a nu mai păcătui, având credinţăăputernică în Hristos şi nădejde în milostivirea lui Dumnezeu. După ce s-a spovedit, credinciosul e dator să respecte canonul (sfatul, epitimia) primit de la preotul duhovnic pentru ispăşirea păcatelor şi îndreptarea vieţii lui morale şi spirituale. Canonul (care poate consta şi în oprirea de la Sfânta Împărtăşanie pentru o anumită perioadă de timp) este o doctorie sufletească pentru însănătoşire, pentru ţinerea căii celei drepte şi ferirea de păcate, pentru dezrădăcinarea din suflet a dorinţei de a păcătui şi pentru întărirea în bine. Canonul nu reprezintă o pedeapsă, ci un medicament, ce are menirea să ne îndrepte pe calea cea bună a rugăciunii şi a faptelor bineplăcute lui Dumnezeu. “Ţinerea” canonului aduce cu sine mari foloase sufleteşti, iar “neţinerea” lui constituie un păcat. Cel care nu respectă aceste “condiţii” nu poate pretinde să dobândească dezlegare de păcate de la duhovnic şi iertare de păcate de la Dumnezeu.
Prin dezlegare şi iertare se realizează reaşezarea celui ce se pocăieşte sub puterea harului dumnezeiesc. Vorbind despre puterea de a dezlega, încredinţată preoţilor, Sfântul Ioan Gură de Aur, în tratatul său “Despre Preoţie”, consemnează: “Locuitori ai pământului şi ducându-şi viaţa pe el, preoţii au fost cinstiţi cu încrederea de a administra cele cereşti; ei au primit puterea pe care Dumnezeu nici îngerilor, nici arhanghelilor n-a dat-o… Cele ce fac preoţii aici, jos, Dumnezeu le întăreşte sus şi Stăpânul aprobă hotărârea robilor Săi. Ce altceva le-a dat decât puterea cerească? <<Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi tine, vor fi ţinute>> (Ioan XX; 23). Ce autoritate ar putea fi mai mare decât aceasta: <<Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului>>? (Ioan V; 22) Iar eu văd că toată această putere a fost dată preoţilor de către Fiul”.
Preot dr. Cristian Boloş
