Doamna Trecere



A venit toamna cu struguri la urechi şi pere strălucitoare în ochii rubinii. Din înaltul cerului coboară pe pământ îmbrăcată-n rochia ei de ceaţă, tapetată cu frunze de toate culorile. Aromele din vii se năpustesc pe uliţele ruginii ale trăirii. Rândunelele s-au “îmbarcat” în corabia zborului construită din milioane şi milioane de aripi negre şi piepturi albe. Dorurile se pogoară în suflete din Raiul bunicilor. Frunze, din alte toamne, poartă amintiri neveştejite de iluzia trecerii. Nu cred că timpul poate fi definit, aşa, în gen maxim şi gen proxim, iar în final să tragem o concluzie. Timpul pământean are conotaţii diferite, dacă noi suntem sistemul de referinţă. Timpul din cosmos este infinit şi nedefinit. Mai mult de-atât oamenii de ştiinţă afirmă că timpul trăit de un om în cosmos este mai mic în comparaţie cu timpul pământean. Să nu uităm că timpul a fost înfiinţat de noi, oamenii, pentru a ne putea ordona viaţa. În realitate, timpul există în conştiinţa noastră, pentru că el este veşnicia.

Timpul se comprimă sau se dilată în funcţie de stările noastre emoţionale. Dacă aşteptăm într-o gară o persoană iubită, de care ne este extrem de dor, timpul va trece foarte greu…cel puţin aşa credem noi. Dacă o să avem o companie agreabilă, hai să spun, cu femeia iubită, timpul va trece foarte repede. În concepţia unor filosofi, nu există timpul prezent. Ei spun că există doar trecut şi viitor.

Timpul ăsta se scurge prin vene, ca un accelerat într-o noapte pustie de toamnă. Nici nu ştiu dacă e timp sau, dacă aşa trebuie să fie ireversibilitatea. Mă doare trecutul frumos. Prezentul nici măcar nu-l pot atinge. Viitorul doarme şi se trezeşte uneori în vise ca dangătul unui clopot de seară. Aproape că nu mai avem timp să trăim. Gândurile supravieţuirii ne invadează liniştea. Ne subjugă libertatea de a uita de început şi de sfârşit. Nimeni dintre ai noştri nu ştie. Ei, bunicii, au plecat pe tărâmurile fără de moarte de parcă nici n-ar fi fost. Numai noi ştim, pământenii, câte ceva despre arborele vieţii. Fructul oprit n-a dispărut. E mereu proaspăt şi îmbietor pentru că porumbeii nu-l vor gusta niciodată.

Eu nu am timp, stimată Doamnă Trecere, să mor pe străzile iubirii. Mă transform într-o dorinţă, într-o pasăre Phoenix. Vreau să răsar din pământul sterp ca un copac înfipt cu crengile-n albastrul Planetei plămădită din Pământ sfinţit. Voi renaşte ca un firicel de iarbă udat cu lacrimile primei iubiri neîntinate. N-am cui să-i spun despre durerea morţii aproapelui. Pe cine să-ntreb, la cine să cer ajutor dacă rătăcesc pe cărările vieţii ? Labirint supus voinţei de-nălţare spre cunoaştere. Cunosc ploile trecerii risipite-n adâncurile fiinţei noastre. În aparenţă mă iubeşti, Doamnă Trecere, pentru că eu sunt un bob de grâu încolţit ca o suliţă spre cer născută din scoarţa trăirii. Povară-i despărţirea udată cu alinarea unei lacrimi coborâtă din imensitatea fără de timp a reîntoarcerii-n neplâns. Sunt greu de cuprins, de prins, de învins, de surprins, de atins, de stins…de tine, mult stimată Doamnă TRECERE, pentru că doar trupul este muritor. Scânteia divină e nemuritoare.

Dumitru Ţimerman





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts