La căsuţa bunicii



Se-anunţă o toamnă în care ploile se vor prinde de mână pe cer. Vor valsa cu frunzele de castan, nuc şi cele de mere gutui. Faţa plină de riduri a pământului va fi îngropată de şiroaiele gulerate. Doar mustul revărsat din boabele de struguri aurii va strecura în suflete pustiite de singurătate icoanele amintirii. Vântul va şuiera ca un fecior printre lanuri de porumb sfâşiate de brume coborâte din ţinuturile iernii amorţite de hibernare. Mâini reci se strecoară într-o caldă îmbrăţişare timidă.

Fiecare dintre noi purtăm undeva în tolba cu amintiri clipele de neuitat ale copilăriei şi adolescenţei. Ne reîntoarcem câteodată, cu nostalgie, în locurile pe unde am copilărit şi ne-am petrecut vacanţele din anii de şcoală. În satul bunicii regăsim mirifica lume a veşniciei noastre.
Deschid încet poarta nevăzută a satului de ieri şi păşesc cu sfială prin lumea lui copleşitoare. Străbat uliţa cea mare şi mă încumet pe înserate să mă apropii de casa bunicii. M-am oprit pentru câteva clipe lângă gardul vechi de lemn. Bunicul, tâmplar de meserie, a cioplit fiecare palancă. Peste scândurile nu prea înalte, zăresc grădina. A rămas în mare parte aceeaşi. Privirile mi s-au oprit singure asupra celor doi meri bătrâni încărcaţi cu roade. Din când în când, câte o frunză galbenă se aşează pe pământ. Din vie, izvoarele miresmelor de struguri plutesc peste tot. Deodată se aude o pocnitură. Mă întorc spre bătrânul nuc. În cădere, pesemne, nuca s-a lovit de vreo scândură rezemată de peretele şurii.
Pe pragul de lemn al casei, o femeie de statură mijlocie, îmbrăcată în straie maramureşene, aşteaptă venirea cirezii de vite. Pe câmp, vitele satului mai găsesc pe alocuri iarbă, resturi de bâlii şi frunze de sfeclă furajeră.
Sara bună, bunico!
Sara bună ! Apoi, de multă vreme n-ai mai venit pe la mine. Mă-ta, ce face ?
Bine, îi acasă…face de mâncare. Acum, nu de mult, a venit de la lucru.
No, bagă-te în casă ! Io trebe să aştept să vie vaca…s-o mulg… ş-apoi s-o adăp.
Am intrat în casă. Îndată am recunoscut cele două paturi cu saltea de paie, acoperite cu cergă ţesută din lână de oaie. M-am aşezat pe unul din ele în timp ce mă năpădeau amintirile.
Aici am învăţat să fac primii paşi pe podelele de lemn.
Aici am rostit cuvântul mamă, într-o seară când Petre vizitiul tocmai se pregătea să plece, după ce şi-a băut paharul cu vin roşu.
Aici am mâncat pentru întâia oară mămăliga întoarsă pe masa cioplită de lemn şi-am ascultat cum fierbe dovleacul în oala cea mare a porcilor.
Aici am ascultat prima poveste şi-am văzut pe fereastră primii fulgi de omăt ce se aşterneau peste arătura de toamnă din grădină.
Aici, la căpătâiul bunicului am învăţat ce înseamnă primele lacrimi căzute pe sicriul unui om.
Toamna cu rochii mari de frunze coboară în cămările sufletului de pe drumurile prăfuite devastate de secetă. Ciori croncănesc a pustiu peste brazdele tuciurii strivite de roţile tractorului. Piersici coapte cad pe frunzele veştede din vie. Nostalgia serilor de altădată sărută bucuriile verii. Freamătul frunzelor uscate alungă sticleţii zgribuliţi.

DUMITRU Ţimerman





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts