Aşa auzeai la radio sau televizor în fiecare duminică din anii ‘70-’80, când se transmiteau meciurile de fotbal din Divizia A. Otto Anderco, acest arbitru cu nume şi renume în FIFA, a fost unul dintre cei mai talentaţi ai României. Multe meciuri naţionale şi internaţionale, chiar campionate europene şi nu numai au fost conduse ani în şir de către acest maestru al fluierului. Spunem că omul îţi lasă impresia prin înfăţişare, că vine de departe, din punctul care poate fi definit dintotdeauna, adică de atunci de când a început fotbalul. Acest Otto Anderco şi-a aşezat chipul în om ca oglindă, găsindu-se conducând cele mai importante confruntări din ţară şi multe de pe glob. Şi-a reverberat mereu însufleţirea în perspectiva de a ajunge, alături de N. Rainea, cel mai apreciat arbitru din România şi mai ales de FIFA.
Mulţi ne aducem aminte de apariţia pe marile stadioane (arhipline pe vremea aceea) a elegantului Otto Anderco. Câtă mândrie pentru sătmăreni, ştiind că este al nostru şi ne reprezintă cu atâta cinste şi pedanţă! Şi o făcea duminică după duminică. Prin el i-am cunoscut bine pe marii arbitri ai ţării, care s-au perindat pe gazonul Olimpiei sau care ne-au condus meciurile din deplasare. Aşa au fost Tudor Andrei (Sibiu), Balanovici, Buzea, Crăciunescu, Câmpianu, Colaşi, Dinulescu, Dinescu, Ghiţă, Igna, Ianul, Jucan, Petrea, Petriceanu, Petrescu, Limona, Rus, Stâncan etc.
Prin intermediul lui Otto i-am cunoscut şi am încheiat relaţii de prietenie şi colaborare, pe vremea aceea, cu Csepel-Budapesta, cu Videoton, Ferencvaros şi, de ce nu, cu el am încercat să aducem la Satu Mare pe Dinamo Kiev, care pe vremea aceea era de temut în lume. (Dacă erau puţin deschişi la minte conducătorii, puteam realiza ceva unic în istoria Olimpiei).
Cu ajutorul lui Otto l-am cunoscut pe arbitrul maghiar Borzasi Imre, cu ajutorul căruia am realizat frumoasele fanioane, pe care mulţi le mai păstrează, aducându-şi aminte de echipa de aur a Olimpiei: Bathori I, Pusztai, Haralambie, Szabo, Feher, Lukacs Ede, Matei, Pinter, Bigan, Naom, Popa, Popescu, Bathori II, Bocşa, Knoblau, Borota, Marcu, Gherine, Iancu, Haţeganu, Mureşan, Bereş, Pop, Goia, Ghencianu, Bolba, Helvei, Keizer, Bereţki, Both, Smarandache, Pataki şi alţii care au mai trecut pe aici. Când îmi amintesc de ei, le mulţumesc şi acum, în numele celor care i-aţi recunoscut sau aţi auzit de ei.
Toţi aceştia au fost apropiaţi de Otto Anderco, chiar îl ascultau explicând părţi din regulamentul de joc, atât de necesar fiecăruia dintre ei. Ţin minte că la semifinala Cupei României, cu FC Argeş, pe banca stadionului din Sibiu a apărut Otto, care m-a încurajat. A făcut-o şi în finala Cupei României (1979) cu U Craiova. Ce mult a contat. Oricum, Satu Mare să aibă pe vremea aceea un astfel de “cavaler al fluierului” însemna mult. Se vorbea mai mult despre el decât despre rezultatele din diferitele sfere industriale.
Am auzit, ca reproş, că un arbitru de Div. C n-a ajuns mare pentru că era ungur! Nu-i adevărat! Otto era chiar ungur, iar jumătate din echipă erau unguri. Nici nu mi-am pus astfel de probleme. Au mai fost arbitri cunoscuţi la noi: Sălăjan ( Lobelo), Gyure L.- arhitectul (acum directorul Casei de Cultură), Szilaghi, Oros şi mulţi alţii. M-am bucurat mereu de reuşitele lor! Însă, ceea ce a devenit O. Anderco a fost o excepţie. A crescut ca valoare de la an la an, prin prestaţiile sale, prin ţinută, prin felul cum simţea jocul, cum ştia să conducă, cum stăpânea jucătorii şi, de ce nu, cum culegea aplauzele publicului, oriunde ar fi fost: Bucureşti, Viena, Israel, Germania, Brazilia etc. Ajunsese pe primul loc al aspiraţiilor înfăptuirilor profesionale în ale arbitrajului prin intuiţia jocului. Era iubit de Mircea Lucescu, de Dudu Georgescu, de Nicolae Dobrin, de marii oameni de fotbal din România. A adus Otto Anderco numai servicii judeţului şi Olimpiei. Un om educat, manierat, cu şcoală, cu un ales comportament în societate. Acesta a fost şi rămâne O. Anderco. Acum trăieşte sărăcăcios, am auzit, în Zalău, dar nimeni nu pomeneşte de el! (De fapt, de cine se mai pomeneşte azi?). Poate îşi aduc aminte copiii de atunci, pe care-i forma şi unii au devenit fotbalişti. Dacă în echipa de aur a Olimpiei l-am introduce pe O. Anderco, am face o greşeală? Nu! Aş dori ca în parcul central, lângă arteziană, să fie realizată o minge enormă, luminată, cu pozele echipei de aur!
Lui Otto Anderco, sănătate, bucurii şi să nu uite că în istoria arbitrajului din România a fost şi rămâne pe podium!
Teodor Curpaş