Livia Mărcan ninge cuvinte în “Vremea în cântec”



De ani de zile, ne-a obişnuit Livia Mărcan, după zilnica hărnicie la catedră, aproape singulară în judeţ, cu frumoase traduceri în italiană, cu materiale pline de forţă, corectitudine şi erudiţie, atât de bine ancorate în realitatea ce-o trăim. Fără a avea pretenţii de cunoscător, cred că “Vremea în cântec” a Liviei Mărcan este o carte mai mult decât reuşită, numai prin simplul motiv că este dedicată mamei sale, fiind apoi un interesant jurnal liric, o explozie ce debutează cu un “Răvaş către mama”, în care “roteşte cu mână de păpuşar cuvintele, le fac scări de lumină în joacă”.

Livia Mărcan are curajul de a-şi cânta şi plânge lăuntrul său cu subiecte care o bucură sau nu-i dau pace. Ea nu se vrea altfel cu orice preţ, este altfel prin felul cum “cântă” şi ceea ce cântă! Este în scrisul ei o sevă dureroasă ce ne atrage pe noi, pe cititorii puţin sau mai mult avizaţi! “În suflet linişte, în faţă luna călcând cărări pe faţa nimănui. Cui să mă dăruiesc?”. E nemulţumită cu ceva în “Tu” şi trăirile sunt puternice: “Din ispită în ispită încropesc o cărare cerească mă ninge cu genele.” Este un vis, parcă trăit aievea, după care, la trezire “sufletul nu va mai fi povară”.

De fapt “Călătorie în timp” mi-l aduce pe Alexandru Pintescu (Dumnezeu să-l odihnească în pacea Sa!) ca într-un poem al trecerii implacabile a timpului, căruia regretatul nu i s-a putut sustrage şi este o complacere surdă, sub care mijeşte regretul nostru că Dumnezeu l-a luat lângă El! Acel fragment de scrisoare dintr-o vacanţă studenţească (1970) este plin de optimism, de încurajarea talentului şi sensibilităţile Liviei Mărcan. Frumos crâmpei de scrisoare, de încredere în condeiul cuiva drag: “Scrisul este cea mai nobilă şi sfântă meserie, binecuvântată de zei!”

Atracţia spre frumoasa limbă italiană, de minunatul oraş Florenţa, “în care geniul artistic se manifestă în toată puritatea sa” rămâne marcat cu nume de neegalat în lume: Dante, Michelangelo, Giotto, Lorenzo, Boticelli! Am răsfoit cu atenţie cele 100 de pagini şi, sincer, m-au impresionat nişte titluri ce ascund un conţinut de intimitate, de trăiri puternice sufleteşti, de mărturisiri făcute altfel, de visuri ciudate de iubire risipită, de regrete. Aş aminti “Cronică sentimentală”, “Mă plimb vinovată”, “Când te odihneşti printre zei…”. Din multe se pot extrage nişte sfaturi parcă primite de la mamă: În viaţă să-ţi fie ruşine de ruşine! Atrage “Trubadurul mincinos” cu povestea lui despre castelul din Spania, privit cu admiraţie de toţi cei ce călătoresc şi trec pe acolo. Visul este cu totul altceva, iar păsărea zvârlită nu semăna cu o pasăre ce duce la o frumoasă poveste de dragoste.

Interesante mi s-au părut cuvintele autoarei de sub poza sa, prezentată pe coperta a doua: “Cuvintele scrise de mine sunt un fel de a vorbi în umilinţa tăcerii. Neavând cui să le dau, le înşir pe hârtie. Din mireasma uitării retrăiesc vremea în cântec”. Acestea spun mult. Mă gândesc la un proverb chinezesc şi, cunoscând-o pe buna profesoară ce şi-a făcut datoria cu prisosinţă, nu cred că i se potriveşte: “Ca să înveţi să vorbeşti îţi trebuie doi ani, dar ca să înveţi să taci îţi trebuie o viaţă!”. Livia Mărcan a tăcut mult timp, dar a scris şi a publicat în reviste de prestigiu ale Uniunii Scriitorilor şi aş spune în peste 20. A avut o serie de comunicări ştiinţifice legate de scriitori, de viaţa culturală a ţării şi judeţului, alături de frumoase traduceri publicate în “Poezia” sau în publicaţii din Roma. Livia Mărcan are multe volume pe care le-a publicat în traducere în italiană şi invers, amintind autori cunoscuţi: Aurel Rău, Pirandello, Collodi, Echim Vancea. Eu îi mulţumesc pentru seria de poezii traduse într-o ediţie bilingvă “Poezii” (2009), care s-a bucurat de succes în Montreal, într-o comunitate puternică de italieni.

Livia Mărcan nu poate fi trecută cu vederea, aşa cum facem noi, care nu ştim să apreciem valorile. Ea este o autoare care a primit numeroase premii literare şi culturale, oferite pe plan naţional şi internaţional. Numai între 2000 şi 2013 a primit astfel de premii în număr de 9. Sunt mândru că pot scrie aceste rânduri despre o colegă ce merită felicitări pentru tot ceea ce a făcut şi realizează. O lăsăm pe Livia Mărcan să-şi poarte tăcerile, cât mai multă vreme, să poată scrie, că o face excepţional, şi o aşteptăm oricând la o împărtăşire cu starea sa de acum şi de mai târziu! Felicitări, Livia Mărcan!

Teodor Curpaş





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts