PREJUDECÁTĂ, prejudecăţi, s. f., DEX: Părere, idee preconcepută (şi adesea eronată) pe care şi-o face cineva asupra unui lucru, adoptată, de obicei, fără cunoaşterea directă a faptelor.
Este de-a dreptul „strigător la cer” când constaţi că unii se trezesc să vorbească vrute şi nevrute, despre anumite fapte şi chiar despre persoane, fără să se documenteze sau să verifice informaţiile care ajung la urechea lor şută. Profilul acestor oameni cu prejudecăţi se aseamănă cu jucăriile stricate din lada cu amintiri a copilăriei. Adică, domnilor şi doamnelor, „carevasăzică”, dânşii dau drumul la gură fără ca molăciunea lor de creier să gândească înainte “ de-a sări calul “.
Dau cu presupusul, se lamentează, fac istericale cu ochii ieşiţi din orbite cât cepele, acuză în necunoştinţă de cauză şi dau cu bâta-n baltă ca-n povestea „Nărodul şi luna”. Drama se naşte ca un monstru cu şapte capete, mai ales în momentul în care „supuşii” şi neavizaţii pleacă urechea la orăcăielile dezgustătoare ale celor care emit prejudecăţi. Efectele psihologice asupra celor lezaţi, care de altfel sunt nevinovaţi, sunt incalculabile. Vai, câtă luptă se derulează până când „vinovaţii” îşi dau seama că „emanaţiile” lor au intoxicat sufletul şi mintea unor creatori de fapte pozitive.
Spoiala culturală, infatuarea, poziţia socială, orgoliul, starea materială şi nu în ultimul rând prostia sunt responsabile de scornelile autorilor de prejudecăţi. Scuzele sunt de multe ori tardive şi ineficiente, pentru că e foarte greu să dispersezi o imagine falsă creată despre un om, din mintea celor care se bucură de „necazul” tău.
Conform unei teorii sociologice o veste proastă se răspândeşte ca focul în lanul de grâu copt, în timp ce o veste bună este răspândită cu viteza melcului. În special invidioşii nu agreează faptele bune ale aproapelui, dar se bucură din plin de un insucces, o greşeală nevinovată sau o prejudecată caldă, ca de nişte „gogoşi” rumene şi apetisante. Într-un final, invidioşii şi răutăcioşii aleargă ca bezmeticii la şefii lor să le ducă „vestea” cea proastă iscată de prejudecată, ba mai mult, în timpul prezentării mai pun şi de la ei pentru ca impactul asupra ascultătorului să fie cât mai eficace. Apoi, ca hienele şi năpârcile, aşteaptă verdictul decidentului, în ceea ce-l priveşte pe „concurentul” invidiosului, care de multe ori la rândul lui nu verifică povestea prejudecăţii.
E mare lucru să gândeşti şi să fii înţelept! Aşa se întîmplă şi cu „ţaţele” de la ţară sau de la oraş, care se-adună, pe marginea şanţului sau în faţa blocului, pentru a spune „câte-n lume şi-n stele” despre doi îndrăgostiţi, despre vreun vecin sau despre vreo personalitate marcantă a urbei în care trăiesc. Speculaţiile „nevinovate” conduc, de asemenea, la tot felul de prejudecăţi pompoase şi umflate ca baloanele de săpun. Nu e bine să arunci cu „ vorbe de ocară” ( prejudecăţi ) “…căci vorbele se-ntorc şi tare-au să te doară… “.
Dumitru Ţimerman