Există în judeţul nostru un om cu totul aparte, un om ce nu poate privi înapoi cu mânie, un om ce trăieşte fără mânie în suflet. Aceasta este concluzia corectă ce poate fi trasă din radiografierea lui Ioan Rusu. Provine dintr-o familie modestă, din Codor (lângă Dej), încercat de greutăţi în anii tinereţii, cu greu văzându-se pe listele reuşiţilor la Facultatea de Drept din Cluj (pe atunci erau 17-22 pe un loc) şi tânăr repartizat la Procuratura din Satu Mare. Ne-am revăzut, după studenţie, în acest oraş, în care destinul ne-a hărăzit să muncim. Nu exagerez când spun “să muncim”. Întotdeauna, când te gândeşti la o anumită persoană, aproape fără să vrei îţi pui întrebarea: oare de când îl cunosc? Eu spun că-l cunosc de o viaţă, fiind martorul principalilor săi paşi în viaţă. Mă gândesc la repartiţia guvernamentală, la căsătoria cu Ioana (doamna dirigintă), dintr-o familie în care educaţia era prezentă întocmai salutului, promovarea în funcţia de adjunct al Procuraturii, pe vremea respectatului Bathori, apoi şeful acestuia şi mulţii ani de procuror şef al judeţului.
În ultima perioadă ne-a fost “luat” de la noi şi dus la Oradea, drept procuror general la Curtea de Apel. Este singurul din ţară, apreciat şi înainte de ‘89 şi după ‘89, îndeplinind funcţii atât de importante! Şi, totuşi, aceste funcţii nu l-au schimbat pe omul Ioan Rusu. A rămas acelaşi soţ respectat şi iubitor, acelaşi tată al unui medic de prestigiu ( Cristian Rusu – Titi, urolog, cu care ne mândrim), acelaşi bunic iubitor de nepoţi şi, de ce nu, acelaşi prieten al oamenilor buni! Mi-aduc aminte de studenţia din Cluj, când cutreieram librăriile, când povesteam de “practica” lui în învăţământ, de fotbal, de viitor. Aveam prieten comun, pe viitorul publicist şi apoi diplomat Liviu Petrina, student excelent, cu vederi puţin mai curajoase!
I. Rusu a rămas un adevărat român, iubitor de credinţă, neam şi ţară, de fiecare dată, adevărul punându-l pe primul plan al vieţii şi activităţii sale profesionale. Pentru că, în calitatea sa de conducător al Procuraturii, întotdeauna a căutat adevărul, fie el uneori şi dureros. Dintre mulţii lucrători ai unei astfel de instituţii, numele Ioan Rusu este rostit cu respect, persoana sa fiind evocată, întotdeauna, în termeni lăudabili, datorită tenacităţii şi convingerilor sale prin competenţa profesională şi ţinuta morală ireproşabilă. S-a apropiat mereu de actul de cultură, fiind părtaş al lucrurilor oferite de artă, cultură, muzică şi apariţii editoriale. A ştiut şi ştie să aprecieze tot ce poate forma o părticică din patrimoniul cultural al judeţului şi al ţării. Activitatea sa este extrem de diversă şi deosebit de bogată. Cunoscându-i, aproape bine, activitatea atât de diversă, i-aş oferi cele mai multe titluri şi onoruri, dar consider că cel mai preţios este un sincer “mulţumesc!”. A scrie despre Ioan Rusu, a-l cuprinde comprimându-l în idei şi rînduri este o trudă prea grea, aproape imposibil de realizat, fiind o personalitate deosebită. Vorbind cu el, foloseşte cu dexteritate un vocabular bogat, cu expresii colorate şi convingătoare. În stilul său există mereu o nostalgie în aducerea aminte de părinţi şi rude, de locurile natale, de mormintele celor dragi. În toate străbate “omul”! A fost şi rămâne implicat puternic în trăirile sufleteşti ce-l domină, incluzând şi cele ale democraţiei, atât de dorită şi atât de neînţeleasă de mulţi. Îl iubesc pe acest om din atât de multe motive, încât numai enumerarea lor ar face de prisos orice alte explicaţii. El, înainte de toate, este o conştiinţă. O conştiinţă a neamului şi este condamnat la a fi mai presus de el însuşi. Ţăran s-a născut, în timpul războiului al doilea, ţăran a crescut, considerând aceasta ca fiind blazonul şi titlul său de nobleţe, pentru care le este recunoscător părinţilor şi bunicilor. Ioan Rusu este un individ cu valoare de instituţie ce impresionează prin dorinţa de a cunoaşte tot mai mult din realităţile sociale cu o imaginaţie debordantă, devenind o personalitate cu fibre tari. El nu poate fi judecat din perspectiva niciunui context politic, din simplul motiv că a rămas de sine stătător. Rămâne omul, cetăţeanul, iubitorul de adevăr şi frumos, cel cu teamă de Dumnezeu, omul cu forţa trăirii afective prin alipirea privirii de Ziua Drapelului, a Imnului şi a Zilei Naţionale, a sărbătorilor neamului.
Atitudinea cuvântului său, distincţia, exigenţa, respingerea mediocrităţii, a falsului, a îngâmfării, a slugărniciei, coerenţa, neliniştea gândului, întrebările despre destin, memorările afective şi judecata dreaptă – l-au aşezat mereu pe Ioan Rusu pe un câmp de luptă şi i-au trasat chipul treaz şi înalt al bucuriilor sincere. Toate acestea şi multe altele i-au adus arderea seniorală a rodirii dreptăţii şi încrederii în oameni, în efortul de a munci în fiecare zi, cu gândul ca lucrurile să fie privite drept în faţă, cu orice risc şi că, în preajma culturii, politica ar trebui să fie mai smerită. Îi doresc acestui statornic în apostolatul dreptăţii şi adevărului, apărător al valorilor, ani mulţi cu sănătate, alături de toţi cei dragi, ani mulţi ca şi buchetul de mărgele de rouă din esenţă tare, ce defineşte o personalitate puternică!
Teodor Curpaş