BERBECII



Berbecii sunt nişte fiinţe care trăiesc prin comunităţile noaste, umblă hai-hui, “ ca şi tanga-balanga “ şi se ocupă în mod deosebit de oiţe. Numai de oiţe că de oi se ocupă numai berbecii mai înstăriţi din punct de vedere material. Cu oiţele e mai uşor de discutat şi de “îmburdat” pe dealurile înverzite ale dorinţelor. Cele mai bătrânioare au căpătat oarece experienţă şi nu prea vor să iasă la păscut când vor berbecii. Sunt mai greu de abordat, acostat şi păcălit. Adevărul e că sunt şi oiţe mai deştepte, care nu se lasă duse de nas, cu una cu două, şi au pretenţii la păşuni grase şi tot felul de favoruri. Berbecuţii nu prea sunt agreaţi de oiţe pentru că sunt fără experienţă şi încă mai depind de mama-oaie. Ei behăie prin preajma oiţelor, dar şansele lor sunt minime să meargă la păscut, mai ales dacă au în proprietate câmpii aproape aride, fără culturi bogate şi mijloace de deplasare la păşuni adecvate ultimelor descoperiri ştiinţifice. Berbecii, gen donjuan, sunt eleganţi, parfumaţi, stilaţi şi tupeişti, umblă cu tot felul de cadouri-surpriză, motiv pentru care foarte multe oiţe cad în plasa lor seducătoare. La început, oiţele se leagănă pe plasa de păianjen a mirajului, impresionate de “un pupic pe botic”, iar după aceea sunt părăsite la marginea păşunilor pline de decepţii. Concluzia: “ El se jură că nu fură şi l-am prins cu raţa-n gură !”. Degeaba vrei să le abordezi sincer şi curat, după o astfel de experienţă tristă, oiţele spun nu şi nu, pentru că stau în blăniţa lor decepţiile “ca şi căpuşele pe oaie”. Lacrimile, dorurile şi aşteptările sunt zadarnice. Plâng oiţele-n tăcere, lovite-n amorul propriu, nici iarba nu le mai place, dar gura le tace, pentru că nu mai au cui să se plângă. Nici măcar la mama-oaie, care a încercat în repetate rânduri să salveze onoarea şi prestigiul oiţei. Dramele sunt catastrofale. Anual, spun statisticile de la radio-şanţu’, zeci, sute, poate mii de oiţe sunt sacrificate de către berbecii gen donjuan.

Îngrijorarea este accentuată, pe considerentul că oiţele nepătate, nepăcălite sunt pe “cale de dispariţie ca şi capra neagră”. Mai există, pe ici, pe colo, câte o oiţă romantică, visătoare, care-l aşteaptă-n tăcere pe berbecul mult visat. Dacă se poate, acesta ar trebui să fie cu: bani, puternic, inteligent, frumos, respectuos şi să aibă o stână modernă, complexă în dotări, în caz de intemperii. Cazurile sunt rare, deoarece aceste oiţe sunt considerate înapoiate pentru că nu intră în graţiile berbecilor nerăbdători şi iresponsabili. Oiţele care visează la astfel de berbeci model, nu se uită la berbecii de lângă ele, care sunt modeşti, ambiţioşi şi iubitori de-adevăratelea, motiv pentru care behăie cu jale şi exclamă printre lacrimi: „ Vai, numai eu n-am noroc în viaţă !”.

Trebuie să recunoaştem că există berbeci şi oiţe, care se cunosc ocazional sau din copilărie, ţin unul la altul, iar prin muncă, sacrificiu şi perseverenţă au reuşit să-şi construiască o stână, ba au şi unu-doi-trei miei de toată frumuseţea. Berbecii trebuie să înţeleagă că oiţele serioase vor stabilitate, vor o familie şi nu un păşunat de ocazie pe plaiurile desfrânării. Cei mai înfierbântaţi berbeci dau cu coarnele cârlionţate în gardul disperării, behăie ca descreieraţii, beau tot felul de licori, care nu cadrează cu statutul de berbec adevărat, mai ales când sunt refuzaţi în mod elegant de unele oiţe serioase. E uşor să cucereşti trupul unei oi pierdute, dar, greu, foarte greu este să fii berbec adevărat, sincer şi curat pentru a putea cuceri dragostea nemăsurată a unei oiţe frumoasă, distinsă şi inteligentă.

Dumitru Ţimerman





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts