De fapt a dascălului, fiindcă e o noţiune mai cuprinzătoare. Ce ar trebui să fie dascălul ? Un om cu har şi vocaţie, un sculptor de suflete şi caractere, cel mai bun dintre noi. Un model de succes în viaţă, ca să nu zic, vorbă mare – un ideal. De ce? Pentru ca tinerii, elevi şi studenţi să-i soarbă vorbele din gură, să se uite la el(ea) cu nespusă admiraţie, să-l creadă în tot ceea ce spune, în ştiinţa pe care le-o transmite, în judecăţile de valoare pe care le face. Pentru ca părinţii să-l respecte şi pentru ca să-şi găsească în comunitate locul pe care îl merită. E mult mai uşor să fii un foarte bun specialist în orice domeniu, decât să-i înveţi pe alţii ce ştii şi mai ales decât să faci din ei oameni, adică să-i formezi. Pentru asta, noi dascălii, ar trebui să avem multe calităţi şi cunoştinţe. Şi nu le avem. Ştiţi de ce? Fiindcă la şcolile care formează dascăli (educatoare, învăţători şi profesori), nu sunt cei mai mulţi candidaţi pe un loc. Deoarece meseria de dascăl nu are, azi, nici o căutare(valoare),lipsindu-i recunoaşterea socială corespunzătoare. E doar un refugiu sau o trambulină pentru cei care nu sunt capabili de altceva, sunt comozi şi nu au prea mari ambiţii în viaţă sau, în cel mai bun caz, a celor pasionaţi de o anumită disciplină, care sunt în stare să renunţe la multe pentru a studia acel domeniu şi doar, în foarte rare cazuri, a celor care îşi doresc a forma oameni, a modela caractere.
Ştiţi ce este profesorul în ziua de azi? Un cerşetor. Şi cum să-ţi alegi drept model de viaţă un cerşetor ? Mult mai tentant e să îl alegi pe Gigi Becali. Şi atunci la ce-ţi mai trebuie şcoală? Că nici el nu prea are. Şi la ce i-ar folosi ? Are, în schimb, tot ce „vrea muşchii lui”. Şi ce dacă râde o ţară întreagă de el ? Prostimea(fără ghilimele) tot pe el îl votează. E cel mai puternic, mai puternic decât preşedintele ţării,(deşi parcă l-a învins vremelnic) şi e socotit a fi unul dintre „cei mai mari români”. Cine mai e ca el ?! Nu şi-a cumpărat doar echipă de fotbal, partid, profesor de politică, palat regal, cea mai înaltă medalie preoţească, ci şi o „istorie academică”. A academiei Becali, desigur. De ce o mai fi început anul şcolar? Mult mai multe şanse am avea să ajungem „cineva”, dacă s-ar desfiinţa cu totul. Şcoala.
Dar cum ar putea să devină dascălul ceea ce ar trebui să fie ? Un om ales dintre cei mulţi care-şi doresc să ajungă dascăli. Printr-o emulaţie stimulativă a valorilor; printr-o selecţie aptitudinală procesuală şi foarte riguroasă. Dar pentru aceasta n-ar trebui ca în fiecare an oamenii şcolii să meargă cu jalba în proţap la Ministerul Învăţământului, ci toţi politicienii să lupte cu tenacitate pentru ca învăţământului să i se repartizeze cel mai mare buget, iar dascălii ţării să aibă cele mai mari salarii, mai mari chiar decât ale magistraţilor şi asta pentru ca ţara să crească oameni adevăraţi şi cinstiţi, viitorul naţiunii noastre, care să nu poată fi acuzaţi de toate relele din lume de către magistraţi foarte bine plătiţi, care au condamnat prea puţini dintre cei ce o meritau cu adevărat şi cu atât mai puţin au format pe cineva. Iar ziua învăţătorului să fie a doua mare sărbătoare a ţării, după ziua naţională. Iertaţi-mă, dacă fabulez. Dar, abia atunci ar fi cu adevărat domeniul învăţământului prioritate naţională (cum mincinos se tot spune). Pentru ziua noastră, a dascălilor, careva, dintre colegi a propus să mergem la un restaurant. Iar la întrebarea cât să dăm ? O colegă familistă a propus: 100 de mii de persoană (mi-e şi ruşine să pronunţ în lei noi). Alta a zis că din banii ăştia abia vom putea să mâncăm o îngheţată şi să bem o apă minerală. Sindicatul s-a oferit să mai sponsorizeze cu încă cincizeci de mii. Aşa că ne-am distrat pe cinste. Şi nici nu am fost curios să aflu ce şi-a comandat în plus fiecare. Fiindcă ştiam dinainte.Cu toate acestea, vă doresc un an şcolar fericit !
Tiberiu Doboş